Andreï Makine (biografie şi scurte comentarii)

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

andrei-makine

Andreï Makine

Andreï Makine s-a născut la 10 septembrie 1957, la Krasnoiarsk, Siberia. Emigrează la 30 de ani, după terminarea studiilor universitare de limba şi literatura franceză şi obţinerea doctoratului la Universitatea din Moscova.

Se stabileşte la Paris, unde susţine un nou doctorat, la Sorbona, şi predă, un timp, la Facultatea de Ştiinţe Politice, dedicându-se apoi în exclusivitate scrisului. E un scriitor extrem de prolific. Publică numeroase romane: „Fiica unui erou al Uniunii Sovietice” (1990), „Confesiunea unui stegar destituit” (1992), „Pe vremea fluviului Amur” (1994), „Testamentul francez” (1995), „Crima Olgăi Arbelina” (1998), „Recviem pentru Est” (2000), „Muzica unei vieţi”(2001), „Pământul şi cerul lui Jaques Dorme” (2003), „Femeia care aştepta” (2004), Iubirea omenească” (2006), „Cartea scurtelor iubiri eterne” (volum de povestiri), „Viaţa unui om necunoscut” (2009), „O femeie iubită”.

După ce romanul „Testamentul francez” a fost distins cu cele mai prestigioase premii literare: „Prix Goncourt”, „Prix Médicis” şi „Prix Goncourt des lycéens”, Andreï Makine a fost asimilat, imediat, ca scriitor francez. Fiind unul din cei mai apreciaţi scriitori francezi ai momentului, a fost recompensat în 2005 cu premiul „Prinţul de Monaco”, pentru vasta sa carieră literară.

Andreï Makine, născut în Siberia rusească, şi-a împărţit copilăria între o casă de copii şi bunica originară din Franţa, sau cel puţin aşa povesteşte, uneori, când are chef, despre copilăria sa. De altfel, şi teza sa de doctorat, la Universitatea de Stat din Moscova, avea să trateze literatura franceză. După ce emigrează la Paris, a locuit o vreme aproape de marii scriitori francezi: Balzac, Molière sau Hugo, într-un colţ din cimitirul „Père-Lachaise”, într-un cavou, atât era de sărac. „Când ai ales drumul acesta, al scrisului, nu mai ai de ce să discuţi despre chestiile materiale”, explică, şi nu e deranjat sau ruşinat de sărăcia primilor ani în Franţa, atunci când aştepta cetăţenia, scria şi încerca să-şi publice cărţile, Andreï Makine.

Nimeni nu-l credea că poate să scrie atât de bine în limba franceză, aşa că primele sale volume au apărut ca fiind traduse din rusă, deşi nu acesta era adevărul. Opt ani după ce a ajuns la Paris, Makine avea să câştige, în acelaşi an, 1995, două din cele mai prestigioase premii literare din lume, „Goncourt” şi „Médicis”, un prânz cu preşedintele Franţei Chirac, şi avea să primească, instant, şi cetăţenia franceză. Nimeni nu se mai îndoia acum de talentul lui literar, nimeni nu se mai îndoia că poate scrie în franceză.

Ca o ironie, povestea vieţii lui Makine e plină de ciudăţenii. El şi-a făcut un doctorat la Sorbona, dar nu cu literatura franceză, ci cu o teză despre Ivan Bunin, autorul său preferat, câştigător de Nobel, continuă să scrie cărţi care devin bestseller, şi să trăiască singur, explicând singurătatea printr-o poveste despre Tolstoi, care, într-una dintre ocaziile în care s-a desprins de lucru la romanul „Război şi pace”, pentru a se alătura familiei, ar fi spus ceva de genul: Voi vă jucaţi aici nepăsători, iar prinţul Andrei moare la mine în cameră.

În 2001 începe să publice şi sub pseudonimul Gabriel Osmonde, uimind lumea literară cu misterul asupra identităţii autorului. Nimeni, nici măcar editorii nu ştiau cine este acest necunoscut Gabriel Osmonde, care în „Lucrarea iubirii”, de exemplu, vădea un cinism admirabil. Patru romane, începând din 2001, au fost publicate sub acest pseudonim, până când autorul s-a decis să vorbească despre asta. „Makine nu este numele meu adevărat. Osmonde este mai adânc ancorat în mine decât Makine.” În 2011 a dezvăluit faptul că el este în spatele pseudonimului Gabriel Osmonde. Şi pentru cărţile publicate sub acest pseudonim se bucură de un mare succes de public şi de critică. Un alt roman apărut sub acest pseudonim este „Cele douăzeci de femei din viaţa unui bărbat”.

„Pe vremea fluviului Amur”. Amour înseamnă, în primul rând, dragoste şi apoi numele celui mai lung fluviu din Rusia. Cei trei eroi ai romanului se aruncă în ambele: În valurile fluviului Amur, şi în valurile dragostei, amour, cum zice Belmondo, eroul filmului văzut de cei trei tineri de 17 ori, care este cea de-a patra prezență constantă din carte.

Trei adolescenţi pe cale de a deveni bărbaţi – Războinicul, Poetul şi Don Juanul, născuţi într-un ţinut îndepărtat, unde „puteai să trăieşti toată viaţa fără să ştii dacă eşti urât sau frumos” – încep să-şi dorească un alt destin după ce privesc un film cu Belmondo. Filmul văzut de 17 ori schimbă, în romanul lui Andreï Makine, orizonturile de viaţă ale acestor tineri din fundul Siberiei Răsăritene.

Acolo, în Rusia, la Krasnoiarsk, în acel ţinut auster, unde „nici dragostea nu prindea rădăcini”, s-a născut şi prozatorul Andreï Makine, care s-a stabilit în 1987, la vârsta de 30 de ani, într-o ţară a iubirii, în Franţa, fiind astăzi unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi.

„Pe vremea fluviului Amur” este romanul care a precedat cartea „Testamentul francez”, carte care i-a adus lui Makine, în 1995, un „Goncourt”, premiul literelor franceze, pentru „cea mai bună şi mai imaginativă operă în proză a anului”. Poate, la fel ca eroii săi din cartea „Pe vremea fluviului Amur”, scriitorul Andreï Makine, nu-şi imagina viitorul în afara celor trei elemente esenţiale ale satului siberian: „Lemnul, aurul şi umbra rece a lagărului”. „Într-o zi, ne gândeam noi, va trebui să ne alăturăm bărbaţilor ce pleacă cu drujbele lor în taiga”, scrie Makine. Dar într-o zi adolescenţii din roman merg la un film cu Belmondo. Acel film i-a smuls pe tineri din acel „straniu univers lipsit de femei” în care trăiau, şi i-a salvat, arătându-le că există, dincolo, în Occident, o lume liberă, care include nu doar cantine muncitoreşti sau şiruri de costume negre care aplaudă în timp ce un bătrân lider sovietic „agaţă o medalie pe pieptul altui bătrân”. Pentru filmul cu Belmondo, cei trei adolescenţi din carte trebuiau să meargă până la cinematograful „Octombrie Roşu” din oraş, 32 de kilometri prin taiga, opt ore, plus două opriri ca să mănânce. Şi la capătul drumului, la ora 18.30, îi aştepta Belmondo, în filmul de seară. După un timp, filmul, nu îl mai priveau, îl trăiau şi explorau altfel Occidentul.

La sfârşitul romanului, Andreï Makine vorbeşte despre viaţa sa de după plecarea din Siberia: „Douăzeci de ani mai târziu, rătăcind prin capitalele Occidentului, vom găsi ambiguitatea eroică pe care ne-o sugerase Belmondo.”

„De ce Belmondo?, se întreabă autorul. Și răspunde: „Pentru că a venit la momentul potrivit. A apărut în mijlocul taigalei înzăpezite, ca să schimbe viaţa unor tineri şi destinul unei ţări, pentru care Amur înseamnă doar numele unui fluviu fără capăt şi nu o iubire fără sfârşit.”

Misterul dragostei l-a atras pe Makine în toate scrierile sale. Nu lipseşte nici din romanul „O femeie iubită”, în care personajul principal este Ecaterina a II-a, ţarina Rusiei, de la 1762, după asasinarea soţului său, ţarul Petru al III-lea, până la moartea ei, în 1796.

„Pământul şi cerul lui Jaques Dorme”. În acest roman senzaţional, acest lucru l-aş putea spune despre toate cărţile pe care le-am citit, scrise de Andreï Makine, se împletesc povestirile a trei personaje: Cel al eroicului aviator Jaques Dorme, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pilotează avioanele oferite de americani sovieticilor şi se zdrobeşte de un versant de gheaţă în apropierea cercului polar, cea a iubitei lui, Alexandra, franţuzoaica exilată într-un Stalingrad devastat de război, şi cea a unui copil, un alter ego al scriitorului, abandonat într-un orfelinat din Uniunea Sovietică a anilor lui Hrușciov, care spune, de fapt, toată această poveste superbă.

Andreï Makine s-a impus în literatura franceză actuală, la cinci ani de la debutul din 1990, după imensul succes internaţional al celui de-al patrulea roman, „Testamentul francez”, multipremiat şi tradus prompt în peste 30 de limbi.

Considerat iniţial scriitor rus şi încadrat, pripit, în literatura Europei de Est, Makine este asimilat cu entuziasm ca romancier francez după ce „Testamentul francez” este încununat, cu totul excepţional, cu cele mai prestigioase premii literare franceze.

Prin gravitatea şi actualitatea temelor abordate, căutarea identitară, demitizarea comunismului, paralela dintre Orient şi Occident, exilul, viitorul Franţei şi al Europei Occidentale, prin pledoaria pentru valorile spirituale şi pentru adevărata literatură, prin diversitatea structurilor narative, prin stilul poetic şi, nu în ultimul rând, prin muzicalitatea prozei sale, Andreï Makine este unul din cei mai originali, mai profunzi şi mai renumiţi scriitori francezi contemporani.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: