„Să nu mă baţi”

mihai-eminescu

de PAUL Antoniu

Cred c-am pierdut şirul anilor trecuţi, de când, într-o zi de toamnă târzie, mi-a fost dat să-l descopăr pe Eminescu într-un suflet şi o minte dintr-acelea mai rar întâlnite printre… „Noi, cei din mila Sfântului / Umbră facem pământului…” Era pe vremea brânduşelor înflorite de-a doua oară. Un soare palid, parcă beteag de boala poeţilor, cu raze vlăguite de foamea luceferilor care nu vor să se stingă nici în mormintele apelor din fântâni, ne mai încălzeau spatele, nouă, celor de pe peron, fiecare cu gândurile lui sfredelind prispele caselor la zeci de kilometri depărtare.

Cu picioarele încălţate în nişte bocanci scâlciaţi, înfăşurate în nişte obiele zdrenţuite, cu paşi şovăitori, s-a apropiat de mine un om sărac. Cu ochi blajini, pe care nimicul pusese stăpânire, mă privea atât de ciudat, încât mă simţeam dispărând încetul cu încetul risipindu-mă în toate cele. În mâini ţinea două mere lovite.

– Lăudăm pe Isus, domn părinte, mi-a dat bineţe cu glas stins.
– În veci Amin, i-am răspuns, dar nu sunt părinte.
– Atunci de ce porţ barbă?
–…???
– Nu vrei să vorbeşti cu mine? Şi eu îs un om ca tine, deşi cam beteag.
– Mă doare capul şi-s cam obosit.
– Culcă-te şi dormi.
– Pe banca asta nu pot.
– Hai în sala de aşteptare şi culcă-te pe banca mea. Am eu grijă de bagaje.
– Nu cred că mai am timp.
– Nici să-mi citeşti hârtia asta?
– Dă-o-ncoace.
– Citeşte tare, să ştiu unde m-au încadrat… De ce taci?
– Schizofrenie recurentă…
– Asta-i bună, că nu dă depresii.
–…??
– Ţi-e frică de mine? Să nu-ţi fie, că rău nu fac la nimeni. Am şi prieteni. N-ai vrea şi tu?
– Ce să vreau?
– Să fim prieteni.
– Ba vreau.
– Atunci dă-mi nişte lei…
– N-m mărunt.
– Hai să schimbăm la chioşc.
– Hai!

M-a-nsoţit. L-am făcut să creadă că am schimbat şi i-am dat cu ceva mai mult decât… nişte mărunţiş.

– Prea mulţi mi-ai dat şi n-am să-ți dau rest.
– Nu-i bai… Păstrează-i pe toţi.
– Eu nu cerşesc, numai câţi îmi trebuie.

O tăcere de sfârşit de lume s-a aşternut între noi. În palma-i tremurândă, mărul lovit acoperea o parte din mărunţiş, monede ce sclipeau nefiresc, înmulţindu-le parcă.

– De unde eşti? m-a-ntrebat într-un târziu.
– De-acasă de la mine, i-am răspuns c-am plictisit.
– Ce râu trece pe lângă casa ta?
– Săsarul.
– N-am auzât. Nu mai trece şi alt râu?
– Trece şi Tisa, dar mai pe dincolo de deal.
– De Tisa am auzât.
– De la cine?
– „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românu plâsu-mi-s-a…”
– Cuuum ai spus???
– Aşe cum ai auzât!
– Şi cum e mai departe?
– Îţ spun, dar să nu mă baţ.
– Spune! Nu te teme, că nu te bat.
– „Vai de biet român săracu / Înapoi tot dă ca racu / Nici îi merge, nici se-ndeamnă / Nici îi este toamna toamnă…”
– Taci!
– Tac, dar să nu mă baţi.
– Nu te bat, dar lasă-mă… Lasă-mă singur.
– Îmi pare rău că te-am supărat.
– O să-mi treacă.
– Gata. Am plecat. Lăudăm pă Isus, domn părinte.
– În veci Amin.

După ce m-am urcat în tren, am descoperit în sacoşa mea întredeschisă, strecurat pe-ascuns, „restul” nedorit: mărul lovit înfăşurat în două frunze încă vii, bolnave de dor de Eminescu.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: