In memoriam: AUGUSTIN COZMUŢA – gazetar, cronicar dramatic, estetician. DOAR DESPRE TEATRU! (primul şi ultimul interviu)

augustin-cozmuta

Augustin Cozmuţa

Mottouri:
„În teatru, rolul principal îl are ACTORUL! Fără EL, pe scenă, noi toţi ceilalți
n-avem nici un rost” (Liviu Ciulei– regizor, actor de teatru şi film)
„Nu vă e dor de-o premieră / De-o lume veselă şi tristă / De-un cuvânt
frumos şi bun / Cum numa-n teatru mai există??? (Gh. Storin)
„Nu am întâlnit niciodată un cronicar de teatru atât de nebun încât să-şi dorească
să se urce pe scenă în locul actorului” (Augustin Cozmuţa – cronicar de teatru)

interviu realizat de PAUL Antoniu

PAUL ANTONIU:
Dragă prietene, îţi mulțumesc frumos că ţi-ai găsit, până la urmă, ceva timp liber în care să discutăm despre TEATRU, cu majuscule. Cu rolurile inversate, însă: cu tine intervievatul, iar eu „reporterul”.

AUGUSTIN COZMUŢA:
Îţi fac această „favoare”. Sper să ne descurcăm până la urmă, şi să ne citească onor publicul, chiar cu interes.

Speranţă pe care o nutresc şi eu: să ne citească măcar din curiozitate. Te rog să-mi accepţi tema pe care ţi-o propun: să vorbim despre cronicarul de teatru, ce şi tu eşti, şi încă nu unul oarecare. Deci: sincer vorbind, ce rol crezi tu că joacă (sau ar trebui…) cronicarul în teatru?

El trebuie să fie cel care de-a lungul carierei să-şi respecte statutul de profesionist – obiectiv cam greu de atins – constat eu acum, după câţiva ani buni de practică; chiar dacă m-aş referi doar la istoria recentă a teatrului. Am putut observa, prin timp, existenţa câtorva cronicari, profesionişti de-a dreptul, care să practice critica teatrală, ei provenind din tagma unor scriitori aparținând altor genuri literare. Mă gândesc, când fac această afirmaţie, la Liviu Rebreanu, romancier, şi la Mihail Sebastian, dramaturg, ca să-i numesc doar pe cei mai importanţi.

Dă-mi, te rog, câteva nume ale unor exclusivi cronicari de teatru, foarte cunoscuţi.

Îl numesc pe Mihai Carandino din perioada interbelică (şi până hăt încoace), pe care îl consider printre cei mai importanţi, dacă nu cumva chiar cel mai important, în exclusivitate cronicar de teatru. Asta a făcut toată viaţa, şi nu oricum.

Dacă bine îmi amintesc, tu ai şi scris despre domnia sa. Greșesc?

El a mai scris şi altceva, dar a rămas în memoria colectivă…

… a celor din teatru, în primul rând.

Să zicem! A rămas, pentru noi toţi, unul dintre cei mai importanţi cronicari de teatru. Revenind la afirmaţia ta, da!, e foarte adevărat ce ţi-ai amintit: i-am comentat volumul „Radiografii teatrale”, în rubrica „Cartea de teatru”. Şi nu întâmplător, pentru că acest volum, pentru mine, a fost un reper despre felul cum trebuie să se scrie o cronică teatrală şi despre profesionalismul ce se impune în acest domeniu.

Spune-mi, te rog, există vreo şcoală de critică teatrală?

Într-o vreme, la Institutul de Teatru „Ion Luca Caragiale” exista Secţia de teatrologie, din care secţie absolvenţii ieşeau cu o foarte solidă cultură teatrală (academică, s-ar putea spune), din toate punctele de vedere, chiar şi cinematografică, institutul fiind de artă teatrală şi cinematografică, precum bine se ştie.

Majoritatea absolvenţilor Secției de teatrologie erau angajaţi în teatre ca secretari literari, o funcţie foarte importantă, directorii artistici, nu o dată, lăsând la latitudinea lor fixarea repertoriului unei stagiuni întregi.

Ai dreptate. Şi când spui asta, eu mă gândesc la Mircea Marian, care, pe lângă secretar literar, a fost şi un dramaturg de succes, în piesele căruia şi tu…

Da! Am jucat şi eu roluri frumoase, spectacolele toate bucurându-se de succese remarcabile.

Le-am văzut şi eu, şi le-am aplaudat cu însufleţire în stilu-mi… cronicăresc, desigur. Vreau să se ştie, însă, că-ţi trebuie neapărat diplomă ca să fii un prestigios şi foarte avizat cronicar dramatic. Cultura generală (şi nu numai cea teatrală), bunul-simţ şi gustul rafinat e bine ca mereu să-ţi fie la îndemână, atât în sala de teatru, cât şi în faţa hârtiei de scris.

Tu ai fost şi eşti unul dintre aceştia, iar prin faptul că, nu o dată, ai vrut să ne vezi la lucru (pe regizor şi pe noi, actorii) creşteai şi mai mult în ochii noştri, sporindu-ţi prestigiul şi încrederea tuturor în tine – Augustin Cozmuţa – cronicarul de teatru, un devotat prieten al artiştilor.

Mulțumesc pentru apreciere. Vă iubesc nespus; şi nu numai când… jucaţi teatru.

Crezi că o cronică de teatru ar putea îndrepta unele neîmpliniri dintr-un spectacol?, ştiut fiind faptul că o cronică întotdeauna apare după premieră, când lucrurile sunt clare şi bătute în cuie, încă din repetițiilor generale.

Din experienţa mea de până acum, câştigată şi în timpul repetițiilor cu voi (la care am asistat cu mare interes), am tras concluzia că unele spectacole, prin bunăvoinţa realizatorilor, pot fi refistolate pe ici pe colo („prin ponctele esenţiale” – I. L. Caragiale). Într-un asemenea proces, orgoliile n-au ce căuta, ci conştientizarea faptului că doar… „cine nu munceşte nu greşeşte”. Cu gândul doar la publicul spectator trebuiesc făcute corectările ce se impun. Şi să nu fiţi exclusivişti, dacă doriţi să vă iubească spectatorul din sală. Şi să nu uităm că rolul dialogului sincer între parteneri este foarte important într-un asemenea demers.

În lipsa, la ora actuală, a unei reviste de cultură [dialogul a avut loc înaintea apariției revistei „Nord literar”], cronicile teatrale ţi le publicai în paginile unor prestigioase reviste din ţară. Numeşte câteva.

Am trimis cronici la reviste, într-adevăr, de mare prestigiu, şi spre bucuria noastră a tuturor, îmi erau şi publicate. Le numesc pe cele mai importante: Teatru, Steaua şi Tribuna la Cluj, Familia la Oradea, şi mai ales la România literară, unde era domnul Valentin Silvestru, cel mai important şi de prestigiu cronicar de teatru, de părerile căruia era imposibil ca voi, realizatorii unui spectacol, să nu ţineţi cont în cele mai mici detalii. Nu îi era greu să se deplaseze peste tot în ţară unde auzea că pe o scenă oarecare se joacă un spectacol demn de văzut. Îl vedea şi scria despre el, fără menajamente, în prestigioasa revistă amintită.

Ştiu din surse sigure că tot în perioada interbelică unii cronicari, în scop de promovare a unui spectacol sau a unei vedetuţe aflate în graţia te miri cui, scriau numai de foarte bine cronici la comandă, fie pentru bani, fie pentru delicii pe care nu vreau să le numesc. Ai scris şi tu astfel de cronici „la comandă”?

Categoric, NU! Niciodată. Şi nici n-a îndrăznit cineva să-mi ceară așa ceva.

Dar despre spectacolele proaste cum scriai? Sau, din milă, nu scriai deloc?

Ar fi o profundă ofensă pentru realizatorii unor astfel de spectacole să nu scrii o cronică măcar de câteva rânduri. Despre cele foarte proaste am preferat să nu scriu, ca şi cum nici n-ar fi existat, tocmai pentru a nu zădărnici întru totul efortul unei echipe întregi pentru realizarea spectacolului, indiferent de cum le-a ieşit până la urmă. Într-o asemenea situaţie vina este împărţită. Şi nu în mod egal. Foarte important!

Ţi-a fost dat să scrii despre (obligat?) sau să vezi un spectacol foarte prost, la care spectatorii să vină buluc, să se convingă singuri de cele auzite sau citite într-o cronică?

Drept să-ţi spun, n-am urmărit fenomenul. Asta nu înseamnă că n-or fi existat cazuri.

Au existat. Te asigur eu. Până aici, Gusti dragă, dialogul cu tine mi-a picat foarte bine la suflet. În continuare, uite ce-mi doresc de la tine. Însă te rog să-mi răspunzi sincer. Dacă nu va fi posibil, îţi acord dreptul să nu-mi răspunzi. Deci: după ‘89 nu prea ai mai dat pe la noi. Doar din când în când. De ce?

S-a produs o despărţire. Şi treaba asta se pare că aduce, într-un fel, cu marile iubiri despre care se ştie că nu durează toată viaţa. Şi mie, deci, mi se întâmplă cam la fel. Eu încă vă mai calc pragul, dar numai ca simplu spectator. Când voi simţi nevoia să mai scriu vreo cronică, am s-o fac, te asigur. Acum, însă, mi-am luat o pauză.

De ce, totuși?

Nu neapărat din cauza voastră.

Să ştii că noi ne simțim foarte onoraţi şi fericiţi când intelectualii (elitele urbei) ne onorează cu prezenţa, chiar dacă, după spectacol nu trec neapărat pe la noi, pe la cabine, să ne felicite. Pentru acest dezinteres, nu cumva sunt de vină evenimentele de după ’90?

S-ar putea. Cunosc destule persoane descumpănite rău după cele întâmplate ATUNCI. Au renunţat şi la vis, ceea ce este egal cu o mare înfrângere, precum zicea un mare poet. [Radu Gyr – n.n.]. Recunosc şi eu că mi se întâmplă, tot mai des, în ultima vreme. Dar ce o să mai fie până la urmă, vom trăi şi vom vedea.

Cine sau ce te îndeamnă să-ţi fim tot mai indiferenţi? Eu cel puţin așa te simt.

Mă judeci greşit. Eu în tot ce am făcut în viaţă m-am ferit să fac un lucru de mântuială, m-am ferit de formalism, sau de alte cele care să nu mă onoreze. În tot ce am făcut m-am recunoscut şi ruşine nu mi-a fost nicicând.

Ce te-ar putea îndepărta de teatru?

Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Faptul că în ultima vreme v-am călcat mai rar pragul nu înseamnă că ceasul despărţirii e pe aproape. Ţi-o spun cu sinceritate. Eventual, aş putea da vina pe comoditatea dictată de vârstă, căci…

… căci bătrânețea nu vine cu ceteraş, vorbă auzită din gura lui finu Todoraş, din Letca mea natală. Eu zic, totuși, că mai avem câteva spectacole pe care ar fi păcat să nu le vezi, căci Dumnezeu mai ştie ce vremuri vor mai da peste noi.

Atenționarea ta mi-o însușesc, dar să ştii că un bruiaj în nobila voastră profesie vă vine şi din partea televiziunii, care a preluat de prin teatre spectacole de top, care, în serile când sunt transmise, te fixează, pentru un ceas sau două, în fotoliul de-acasă, unde poţi să te manifeşti după cum ţi-i placul, să bei şi o bere, ba chiar să şi sforăi, fără ca cineva să-ţi tragă un cot.

Oricum, nu-i tot una să vezi astfel un spectacol sau să-l vezi din sală.

Rezon! Se pare, însă, că prea puţin contează ce zicem sau ce credem noi doi.

Să tragem pe dreapta, ar fi o soluţie?

În ruptul capului, NU! Pentru că emoţia trăită într-o sală de spectacol nici nu se compară cu… moțăitul din faţa televizorului. Ce-mi transmiţi tu de pe scenă este de netrăit în alte locuri şi condiţii.

Trebuie să-ţi mai spun cu o sinceritate camaraderească, precum că uneori am remarcat o mare diferenţă între părerea ta (cam palidă), a omului de meserie totuși, şi părerea publicului obişnuit, care umplea sala până la refuz şi ne aplauda spectacolul cu mare entuziasm. La asta ce mai zici?

Se ştie, şi nu de azi, de ieri, că între succesul de public şi cel al criticii teatrale, mai întotdeauna au fost diferenţe. Publicului trebuie, însă, să-i dăm dreptul de a-şi exprima opţiunea, fără nici un amestec din afară. Eu, ca să mă edific pe deplin asupra calităţii unui spectacol, trebuie să-l văd şi să-l revăd de câteva ori, până să-mi exprim o părere, cât de cât aproape de adevărul scenic.

Ştiu! Şi te consider o rara avis printre cronicarii de teatru. Cred că puţini confraţi de-ai tăi ştiu că actorii abia după al treilea sau al patrulea spectacol își dau drumul la tot ce pot şi-au învăţat cum să-şi joace rolurile pe care le interpretează. Ai avut vreodată curiozitatea să vezi un spectacol, să zicem, la a douăzecea reprezentaţie? Te întreb pentru că, din păcate, după mai multe reprezentaţii actorii se lasă pradă rutinei, detestată de către un public mai pretenţios, care nu suportă ca replicile să fie rostite de mântuială, să nu treacă rampa, să le cadă, actorilor, „pe bombeu”, cum se spune.

Da! Din păcate am văzut destule spectacole degradate în ultimul hal de către unii actori [? – n.n.] care își scoteau cioacele mucegăite de prin sertărașele pitite prin te miri ce cotloane infecte. Tipii se lăcomeau la niște aplauze de doi bani, fiind total lipsiţi de dorinţa de-a-şi respecta publicul şi pe ei înşişi, truditori în această nobilă profesie. Prin alte părţi, asemenea cabotini sunt „răsplătiţi” cu bătăi din picioare, sau chiar cu huooo! Cred că-ţi mai aminteşti cum, nu de puţine ori, veneam cu voi în deplasări, fiind curios să văd cum vă descurcaţi în alte condiţii de joc, altele decât la sediu.

Îmi aduc aminte, chiar cu emoţie, pentru că tu, în acele deplasări suportai, cu stoicism, exact condițiile pe care şi noi eram obligaţi să le suportăm, căci asta ne era meseria: să ne punem arta în slujba poporului.

Vă însoţeam pentru că doream să fiu solidar cu voi. Am remarcat faptul că în orice condiţii vă străduiați să jucaţi ca la sediu. Şi asta dintr-un respect desăvârşit pentru profesia voastră, dar şi pentru spectatorii care au dorit să vă admire şi să vă aplaude. Şi nu pe gratis.

Mai ţii minte ce emoţii am avut când spectacolul „Ion” după Rebreanu l-am jucat în sală cu lelea Rodovica alias personajul Ana din roman? Era în primul rând şi ne privea cu un zâmbet condescendent pe faţă. Era o băbuţă bine trecută de 80 de ani.

Emoțiile mi le-aţi transmis şi mie, deşi eram mai mult cu ochii pe băbuţă. Am şi scris despre acest spectacol cu totul special.

Şi îmi mai aduc aminte încă de o „ispravă” de-a ta, pentru care meriţi, cu prisosinţă, cea mai aleasă preţuire din partea întregului colectiv, cu directorul în frunte.

La ce te referi?

Din anul 1975, în arhiva personală am toate programele de sală ale spectacolelor jucate de-atunci, în fiecare dintre ele existând câte o recenzie la unele cărţi mai importante despre mișcarea teatrală actuală. Mă mândresc cu o asemenea arhivă în care numele tău e la loc de cinste. Ultima recenzie a apărut în anul 1990. În tot acest timp eu treceam pe la librării (şi în deplasări) şi-ntrebam de ultima carte recenzată de tine. Le-am cumpărat pe toate pe care le-am găsit, locul lor fiind foarte la-ndemână în biblioteca personală. N-ai vrea să-ţi reiei acest obicei, atât de folositor nouă, slujitorilor scenei? Mai ales tinerilor.

Din păcate NU! Oricât aş vrea. Unde să mai încapă o recenzie în actualele voastre programe de sală? Nişte fiţuici amărâte.

Şi iar mă laud cu şapte programe de sală, în care tu ai publicat recenzii la tot atâtea cărţi semnate de către Valentin Silvestru – marele cronicar de teatru.

Un cronicar de teatru cu pretenţii, după mine, trebuie să se implice plenar în tot ce înseamnă TEATRU cu majuscule: să citească piese şi cărţi de critică literară, să asiste la repetiţii în toate fazele, ba chiar să asiste (doar!) la disputele pe tema realizării spectacolului dintre autor şi regizor etc. Toate acestea îl vor ajuta să scrie o cronică demnă de luat în seamă, şi de către spectatori, nu numai de către realizatorii spectacolelor. Prin studierea cărţilor de critică îmi consolidam, cu temeinicie, cultura teatrală, fapt ce-mi era de mare folos în practicarea acestei profesii şi, nu în ultimul rând, chiar şi publicului interesat de arta teatrală îi era de folos.

Tu ce crezi, cam ce calităţi ar trebui să aibă un cronicar de teatru, de nota zece?

Pe scurt şi fără comentarii: să aibă stil, în primul rând, în tot ce scrie– cronică de teatru, recenzii sau chiar interviuri cu oameni de teatru.

Ţi-am citit cu plăcere câteva interviuri cu importante personalităţi care au colaborat cu noi: Tocilescu, Tudor Popescu…

Un important dramaturg care a debutat la Baia Mare. Să nu-l uităm pe Paul Everac, regizorul Dan Alecsandrescu etc.

Pe lângă stil, ce alte calităţi i-ar mai trebui unui adevărat cronicar de teatru?

Să aibă cultură teatrală mai întâi, prin lecturarea temeinică a unor cărţi de specialitate publicate, nu chiar de fitecine.

Şi următoarea calitate?

Experienţa, neapărat! Se câştigă, în primul rând, prin vizionarea cât mai multor spectacole, de top, dacă se poate, chit că şi din spectacolele mediocre poţi să înveţi câte ceva: cum nu se face teatru! Fără această calitate greu ai putea pătrunde în tainele acestei profesii pline de… taine.

Vizibile doar la luminile rampei.

Frumos spus! Se vede că eşti din domeniu.

Mulțumesc. Spune-mi, te rog, care ar fi unitatea de măsură cu care mă poate judeca un cronicar dramatic.

Principalul criteriu ar fi cel al valorii, deşi e foarte greu de detectat şi de folosit în acest scop. Îţi trebuie şi sensibilitate, ca să poţi percepe cât se poate de exact fenomenul şi trăsăturile lui specifice. Să nu uităm că-ţi mai trebuie şi o terminologie adecvată. Contactul cu fenomenul teatral te obligă la a institui criterii care să-ţi argumenteze şi să-ţi justifice aprecierile pe care le faci. Dacă un cronicar se opreşte numai la impresii de suprafaţă, şi-a ratat rolul.

În continuare, dar şi apropiindu-ne de final, te-aş ruga să vorbim şi despre colaborarea ta cu revista „Steaua” de la Cluj.

Asta este marea mea durere pentru că la Baia Mare n-a fost şi nu este o revistă de cultură [n.n.: dialogul a avut loc înainte de apariţia revistei „Nord literar” – 2003]. Toate strădaniile de până acum s-au rarefiat şi tentativele au eşuat.

E vorba de bani, cumva?

Nu! Nici vorbă de așa ceva. E vorba de lipsă de voinţă şi interes pentru cultură. La ora actuală, şi în Baia Mare mediocritatea culturală face legea, deşi o mişcare culturală perceptibilă există totuși. Aceasta, însă, rămâne în anonimat, neavând un vehicul. Şi, uite așa, am ajuns să colaborez cu revista „Steaua” de la Cluj.

O revistă culturală de-un mare prestigiu, şi la nivel de ţară.

Sunt de acord cu tine. Mulţi ani la rând, pe adresa ei, am trimis cronici mai deosebite – doar pentru spectacolele de excepţie ale teatrului băimărean.

La Cluj am foarte mulţi prieteni actori şi rudenii apropiate care veneau să ne vadă spectacolele pentru că, spuneau ei, „am citit în revista «Steaua» impresii deosebit de favorabile despre spectacolul vostru”. Eu, cel puţin, ştiam că era vorba de cronicile tale. Revista o mai găseam uneori şi pe la câte un chioşc de pe la noi. Cam rar, ce-i drept. Cronicarii de la „Steaua” nu prea ne călcau pragul să ne vadă unele spectacole mai importante.

Nu prea, ce-i drept! Ion Cocora, de la „Tribuna”, a fost de câteva ori, şi a şi scris cronici despre spectacolele noastre, desigur doar pentru revista lui. Ne-au mai văzut câteva spectacole şi Dumitru Chirilă de la revista „Familia” din Oradea, Valentin Silvestru [ohooo! – n.n.] de la „România literară” ş.a. Cu toţi aceştia, eu, volens-nolens, mă duelam într-ale cronicilor teatrale.

Spune-mi, te rog, te-a influenţat vreodată reacţia publicului din timpul spectacolului?

Să ştii că m-a influenţat, şi chiar am ţinut cont de reacţia lui. În comentariile mele, de multe ori chiar m-am referit la așa ceva. Ba, mai mult, în unele cronici menţionam chiar şi numărul de spectacole jucate până la data respectivă.

Fii sincer, te-ai dus, uneori, cu idei preconcepute să vezi vreun spectacol? Mai ales după ce aflai cine e în distribuţie.

Hai să recunoaștem faptul că, mai mult sau mai puţin, cu toţii avem prejudecăţi; important este să ţi le recunoști ca pe niște tare sufleteşti. În faţa actorilor tineri n-am avut niciodată prejudecăţi. Mi-am dorit să-i văd în mai multe roluri şi abia pe urmă să-mi formulez o părere despre ei. Pe scena băimăreană mulţi au debutat, în scurt timp dovedindu-şi talentul excepţional. Când credeau, însă, că au ajuns destul de sus, plecau cel mai adesea la Bucureşti.

Plecau la Bucureşti să facă figuraţie, să facă… nimic pe meserie. Aş putea (din păcate!) să dau multe exemple, dar mă abţin.

Eu, personal, am cunoscut destui actori care spuneau că vor să joace în mai multe colective, ca să nu se plafoneze.

Bine gândit, atâta doar că în prealabil trebuie să cunoști bine trupa, să te convingi, cu asupra de măsură, că ai un culoar liber pe care să circuli în voie, şi de unul singur. Mulţi n-au gândit astfel şi… şi? Ce mi-ai răspunde dacă te-aş întreba: Un cronicar de teatru poate să înveţe ceva de la un actor?

Îţi răspund cu un DA!, hotărât. Căci actorul se învârte în complicatul mecanism al spectacolului. Acest mecanism invizibil, subtil şi secret al teatrului este ascuns în trupul actorului.

Eşti pe un gând cu Marele LIVIU CIULEI, care spunea: „În teatru rolul principal îl are ACTORUL. Fără el pe scenă, noi toţi ceilalți n-avem nici un rost”.

Păi, vezi? „În rest e tăcere”, vorba lui Hamlet, nefericitul prinţ al Danemarcei. Şi te mai rog să reții: nu am întâlnit niciodată un cronicar atât de nebun încât să-şi dorească să se urce pe scenă în locul actorului. Punct!

Nu! Te rog, încă nuuu! Mai vreau un gând din parte-ţi şi pentru publicul nostru.

O strofă de la tine auzită: „Nu vi-i dor de-o premieră? / De-o lume veselă şi tristă, / De-un cuvânt frumos şi bun / Cum numa-n teatru mai există?” („Invitaţie la teatru” de Gh. Storin).

Dragă prietene, eu îţi mulțumesc pentru această seară de poveste petrecută până, iată, târziu în noapte. Din fonoteca mea de aur, ce ai vrea să mai asculţi, acum, la final?

Agnus Dei [Mielul lui Dumnezeu – n.n.] din Messa da Requiem* de Giuseppe Verdi.

(în gând) „În rest, e tăcere!”
_______________
* Requiem, lucrare vocal-simfonică prezentată întru cinstirea memoriei celor defuncţi (Dicționarul Universal de Muzică, Editura Litera).
Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: