Tensiunea nenumitului

moonlight_oscar_2017

de Alexandru JURCAN

Tarell Alvin McCraney poate fi fericit: a luat un Oscar recent pentru scenariu adaptat (filmul Moonlight). S-a născut în 1980 la Miami, și-a luat licența în actorie, joacă la diverse teatre și scrie teatru. Iată că piesa În lumina lunii a devenit film, regizat de Barry Jenkins, premiat în 2017 cu Globul de Aur, dar și cu râvnitul Oscar. Actorul Mahershala Ali a fost recompensat cu Oscar pentru rol secundar. Anul acesta au fost reabilitate filmele cu negri, mai ales ca o opoziție majoră a artiștilor față de măsurile președintelui Trump, care a fost persiflat chiar în timpul ceremoniei premiilor Oscar, mai ales că iranianul Farhadi n-a avut voie să participe, din cauza politicii antiimigrație.

În filmul Moonlight joacă și nominalizata Naomie Harris (mama din film), Trevante Rhodes (Chiron la maturitate), André Holland (Kevin la vârsta adultă). Ne este prezentat Chiron cel negru în trei ipostaze, la vârste diferite. Copil fiind, e mereu brutalizat la școală, introvertit suferind, perdant, cu o mamă iresponsabilă, care se droghează. Îl găsește pe susținătorul Juan, traficant de droguri, stă uneori la el și suportă mai ușor apelativele „cioară” și „câine”. Mai apoi își pune problema orientării sexuale, mai ales după episodul cu Kevin pe plaja nocturnă. Chiron a rămas fidel acelei atingeri pentru totdeauna.

Un film despre descoperirea de sine, acolo într-un mediu ostil, sumbru. În partea a treia îl vedem drept hipermasculin, traficant de droguri ca și modelul Juan. Pare sigur pe sine, mereu tăcut, dar cu suflet hăituit, întunecat. Asta și-a dorit el în copilărie? Iubirea descoperită de el e damnată social. Kevin îi șoptește la final: „N-am fost niciodată eu însumi”. Adică ratarea vieții din teamă. Chiron nu-și găsește locul, din cauza culorii diferite și a orientării sexuale, abia bănuită.

Filmul e grandios prin cantitatea de nespus, prin tot ce este sugerat cu finețe, fără stridențe sau verdicte sforăitoare. Imagini grăitoare, dar și prezența obsesivă a apei. Finalul rămâne tot în sfera inefabilului, cu o secvență tumultuoasă, în care tronează o tensiune arzătoare a nenumitului. Ne gândim imediat la filmul lui Ang Lee – Brokebach Mountain, unde cei doi fură puțină fericire, trăind în minciuna cotidiană. La Chiron se produce o împăcare cu trecutul, dar și cu mama, pe care o vizitează la acel Centru îndepărtat. Chiar dacă există câteva scene cu tentă melodramatică, salvarea vine din interpretarea dureros de veridică. Prin acordarea premiului Oscar, Hollywood-ul a dorit să-și afișeze corectitudinea politică.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: