Invitaţie la lectură. Oliver Sacks, „Un picior de sprijin”, Bucureşti, Humanitas, 2013

de Liliana MOLDOVAN

coperta_oliver-sacks_un-picior-de-sprijin„Un picior de sprijin” sau, în versiune originală, „A Leg to Stand On”, cartea neurologului englez Oliver Sacks este, poate, una dintre cele mai controversate creaţii literare pe care am citit-o în ultimul timp. Controversa apare încă de la primele pagini, care îţi creează impresia unei cărţi de aventuri, fiindcă ele te introduc, prin intermediul unor observaţii directe şi atent dozate, în atmosfera plină de dramatism generată de producerea unui accident, pe cât de grav, pe atât de neverosimil. Pasionat de escalele montane, autorul cărţii are neşansa să se întâlnească, undeva pe un fiord norvegian, sus, în munţi, pe un teren bolovănos, cu un taur, un animal magnific metamorfozat într-un monstru hidos. La vederea fiorosului animal, medicul porneşte într-o cursă infernală, alergă pe panta abruptă cu încredere în forţele proprii, dar are ghinionul să facă un pas greşit, alunecă şi cade îndoindu-şi piciorul stâng, care cedează din cauza impactului cu solul, curbându-se ca o macaroană.

Apoi, lăsând la o parte perspectiva narativă, descrierile fermecătoare şi apetitul pentru detalii, ai surpriza să descoperi – datorită observaţiilor de ordin medical exprimate de un specialist în neurologie – că ţii în mână o carte de medicină, în care pacientul însuşi se analizează, îşi face anamneza şi stabileşte cu stupoare că a devenit un caz medical unic şi fascinant. În plus, el îşi este propriul caz şi se transformă într-o victimă care, cu obiectivitatea specifică unui specialist, constată că suferă de o ruptură totală a cvadricepsului, muşchiul respectiv fiind paralizat şi atonic, însoţit, probabil, şi de o ruptură a nervului.

Încă din primele capitole ale cărţii, admiţi că precizările de ordin medical, descrierile amănunţite ale simptomelor şi dezvăluirea multiplelor anxietăţii generate de producerea nefericitului accident îţi aţâţă curiozitatea, te atrag în vâltoarea lecturii, te cuceresc definitiv.

Interesul faţă de cazul Oliver Sacks sporeşte atunci când citeşti, fascinat, că nefericitul pacient se trezeşte din operaţie cu un puternic sentiment de înstrăinare faţă piciorul accidentat, dar şi faţă de propriul trup, ce pare amorţit de la mijloc în jos. Ipostaza de pacient îl transformă pe autor într-un povestitor excesiv şi delicios de sincer, într-un analist migălos, într-un filosof terorizat de ideea că odată cu pierderea libertăţii de mişcare îşi va pierde demnitatea şi respectul celor din jur: „Neputinţa mea, imobilitatea mea, recluziunea mea de natură fizică au fost dublate de sentimentul neputinţei, paraliziei, contradicţiei, claustrării morale – nu m-am simţit doar redus, ci, în egală măsură, schimonosit în roluri şi atitudini degradante” – recunoaşte autorul. Ca şi cum toate aceste evenimente ce îl aduc în pragul disperării nu ar fi fost suficiente, neurologul-pacient constată că suferă de un fel de paralizie estetică şi trece printr-un proces de alienare specifică unora dintre acei pacienţi care suferă de tulburări de imagine corporală, trăind experienţa dispariţiei membrului afectat de boală. Încercând să găsească o explicaţie logică acestor înfricoşătoare senzaţii de alienare, Oliver Sacks notează: „Latura îngrozitoare a acestui tip de pierdere ţinea de faptul că piciorul nu fusese rătăcit, dar îşi pierduse locul şi întrucât nu mai exista un loc în care să se întoarcă nu reuşea să priceapă cum ar putea piciorul «să se întoarcă înapoi». Situaţia mea era identică, piciorul dispăruse (în spatele ghipsului) luându-şi şi «locul» cu el”.

Din fericire, autorul reuşeşte să scape de ceaţa metafizică şi de tulburările psihice odată cu îndepărtarea „odiosului” ghips care-i ţinea piciorul rănit într-o temniţă albă. Experienţele pe care le trăieşte ca pacient îi modifică percepţia faţă de colegii de breaslă, iar observaţiile pe care şi le notează cu scrupulozitate îl fac să înţeleagă că retragerea oricărui pacient în singurătatea absolută a bolii este firească, după cum firească este şi atitudinea rezervată faţă de medici şi faţă de tagma oamenilor sănătoşi. Se naşte, prin compensaţie, o trainică solidaritate a celor suferinzi, apare o camaraderie, în interiorul căreia conversaţiile decurg cu naturaleţe, umorul şi curajul sunt apreciate, iar senzaţiile şi emoţiile nefireşti sunt percepute ca fiind ceva normal.

În concluzie, după cum stabileşte autorul în prefaţă, „Această carte poate fi privită ca un roman sau o nuvelă neurologică, a cărei sorginte se regăseşte într-o experienţă personală şi într-un fapt neurologic”. Aventurându-se pe tărâmul literaturii memorialistice, medicul practician şi profesorul de neurologie de la Universitatea din New York reuşeşte – în volumul „Un picior de sprijin” – ca şi în celelalte cărţi pe care le-a publicat – să descrie într-un limbaj ştiinţific, dar totuşi accesibil, formele de manifestare ale unor boli neuropsihice complicate, greu de prins în graniţele unor definiţii bine conturate. Cărţile sale se sprijină pe cazuri reale şi pe îndelungata sa experienţă de psiholog, fizician şi neurolog. Sunt volume de ştiinţă trecute printr-o matrice literară originală, construită pe structura unui umanism convingător, emoţionant. Cărţile pe care le-a publicat l-au transformat într-un autor de geniu, care a reuşit să stabilească un echilibru perfect între scriitorul talentat, diagnosticianul atent şi medicului vizionar, care a schimbat pentru totdeauna perspectiva asupra neuropsihologiei. Din acest amestec s-au născut seria acelor neurografii, din care fac parte, pe lângă „Un picior de sprijin”, şi alte cărţi cu tematică similară: „Revenirea la viaţă”, „Ochiul minţii”, „Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie”, „Muzicofilia”, „Migrenele”, „Halucinaţii”, „În mişcare”, „Văzând glasuri”.

În final, e bine să reţinem că Oliver Sacks nu a fost un medic oarecare, ci un om extrem de sensibil, care a empatizat cu pacienţii, a căutat să înţeleagă ce se întâmplă atunci când această miraculoasă maşinărie, care este mintea umană, încetează să mai funcţioneze aşa cum trebuie. Oliver Sacks, aşadar, a fost un scriitor complex, un om de ştiinţă, un metafizician, dar şi un artist de excepţie, care nu a încetat să scrie până în ultimele clipe ale vieţii, când a fost răpus de cancer, la vârsta de 83 de ani. El a scris despre complicata lume a pacienţilor care suferă de boli psihice, a stabilit ce efecte pot produce diversele tulburările neurologice, a făcut cercetări amănunţite şi a explicat cum e să trăieşti cu sindromul Tourette, cum e să te lupţi cu diverse halucinaţii, simţind, spre exemplu, un picior sau o mână care nu mai sunt, a încercat să explice cum e să te trezeşti peste noapte că eşti altcineva, altcumva, sau altundeva, deşi fizic eşti tot acolo şi nu ai plecat nicăieri.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: