Dependent de boala ei

de Alexandru JURCAN

Scriitorul Cezar Paul-Bădescu (n. 1968) s-a remarcat cu Tinerețile lui Daniel Abagiu și cu Luminița, mon amour. Redactor la „Dilema veche”, dar și la „Adevărul literar și artistic”, autorul mizează pe autoficțiune, pe biografism, pe realitatea proprie. Oricum – crede el –, când povestești ceva, îți pui amprenta, faci un montaj personal al realității. Fiind în Germania, cu o bursă de studii, Cezar Paul-Bădescu a scris Luminița, mon amour, din cauza (sau grație) insomniilor. Efectul terapeutic s-a produs: pe măsură ce scria, dormea mai bine.

În „Ziarul de duminică” din 2007, Daniel Cristea-Enache vorbește despre Luminița, mon amour în articolul Rufe murdare, subliniind autoficțiunea, dar și faptul că orice cititor se solidarizează cu victima feminină, având repulsie față de agresorul scriptural. Daniel Cristea-Enache afirmă că Cezar Paul-Bădescu a exploatat istoria familială prin care a trecut și că „nu poți lua atât de mult și atât de brut din viața unui apropiat, pentru ca apoi, odată publicată cartea, să interzici orice lectură în cheie biografică”. Când Luminița îi propune soțului să se despartă, el simte o eliberare: „Gata cu certurile zilnice. Cu fricile, cu fobiile și cu atacurile ei de panică. Cu traiul alături de persoana aceea toxică. Lunga mea penitență luase sfârșit”.

Regizorul Călin Peter Netzer a realizat filmul Ana, mon amour pornind de la romanul lui Cezar Paul-Bădescu, dar cooperând la scenariu cu actrița Iulia Lumânare, care a finisat dialogurile, jucând și rolul doctoriței-ginecolog. În interviuri, Iulia afirmă că filmul e lucrat „la virgulă”, dar mie nu mi se pare astfel. Toma e Mircea Postelnicu, iar Ana e interpretată de Diana Cavallioti. Joacă excelent Vlad Ivanov (preotul), Adrian Titieni (psihologul), Carmen Tănase (mama lui Toma). M-am bucurat să-l văd pe actorul clujean Ionuț Caras într-un rol episodic (Bogdan). E un film structurat spre planuri temporale amestecate, cu diverse flashbackuri, cu probleme acute de cuplu. Scenariul sare mereu înapoi, iar uneori nu sesizăm planul oniric, aplicat deodată realului. Ana are accese de panică, tulburări emoționale și face abuz de antidepresive. Toma devine dependent de boala ei. Când ea se „ridică”, el e maladiv, posesiv, penibil. Psihiatrul îi reproșează că nu duce actul sexual până la capăt. La terapeut, Toma își caută eul din subconștient. El vrea o Ana nevindecată și va reveni joia viitoare la ședința terapeutului, să mai sondeze traumele din copilărie. Dacă la început Ana era suferindă, iată că s-a produs previzibilul transfer, în sensul că Toma pare aberant, agitat, suspicios, gelos, incapabil să țină sub control o femeie eliberată de spaime, de parcă ar fi rămas dependent de boala ei.

Un film interesant, nu foarte bun, cu actori remarcabili, cu un montaj brusc, pentru care Dana Bunescu a luat Ursul de Argint la Berlin. Am fost uluit de invazia de înjurături – nu mă așteptam la așa ceva din partea lui Netzer. Nu sunt pudibond, însă scena explicită de sex nu mi se pare relevantă. Se discuta în interviuri cum ar fi fără scena respectivă, iar cineva din echipă afirma că filmul ar pierde mult. Să fim serioși! Pentru rating, scena dă bine. Excelenți cei doi actori din rolurile principale, mai ales că personajele lor se învârt în ambele sensuri temporale.