de Ion PENA
Comuna mea cu leat pierdut în ceaţă,
Cu linişti mari, cu case de argilă,
Prin visul meu, prin alba dimineaţă
Te năzăresc îndepărtată şi umilă.
Eu am plecat în larguri de migdale
Din anii mici ca nasturii şi melcii
Tu ai rămas pe coastele ogale
Cu grâu şi flori şi râurii zuvelcii.
Poate-i mai bine, dreaptă în natură
Să stai aşa de dor de catapeteasmă,
Arar să-mi joci în orele de zgură
Pe canavaua gândului mireasmă.
Prin jurul meu e colb amar şi trudă,
În creştet nici-un înger nu coboară
Cu bozi în păr nu văd o paparudă
Şi chiar regina vântului e chioară.
Căsoaie mari, cu pântece bălţate
Sudalme sure bucură peisajul,
Poemele sunt frânte, lăbărţate,
Pe vârfuri e actor cabotinajul.
Şi nimeni nu visează o minune.
Un boloboc de logică e traiul,
Pe-aici e mort şi timpul în tăciune
Şi luna nu-şi mai vântură mălaiul.
Ci tu eşti doar un pumn de sărăcie
Dar eu te simt, comună de pe zare.
Luceafăr înălţat în veşnicie
Cu Dumnezeu în frunte şi altare.
(„Zarathustra”, ian. 1941, Buzău, placheta 3 ;
„Universul literar”, an. 1, nr. 10, 7 mart. 1942.)
Anunțuri
