Intervenţia psihologică în pregătirea preoperatorie

de Amza JUCAN

Amza JucanAflat în faţa unei operaţii chirurgicale, în sufletul pacientului se declanşează o serie de temeri – în parte, întemeiate, în parte, nu –, iar disconfortul produs de operaţie este cât se poate de real. Cu ajutorul psihologului, pacientul îşi poate însă restabili echilibrul interior.

E bine să se ştie că o intervenţie psihologică de pregătire preoperatorie va include diverse de tehnici cognitiv-comportamentale: restructurare cognitivă, tehnici de rezolvare a problemelor, tehnici de înlăturare a stresului, training de relaxare, tehnici de control al respiraţiei, expunere în imaginar, tehnica desensibilizării sistematice, dialogul socratic, contraargumentarea şi, la nevoie, hipnoterapie. Pacientul nu şi le poate aplica singur, pe de o parte, pentru că nu ştie nici ce trebuie să facă, nici cum, iar pe de alta, pentru că şi în cazul unui pacient avizat ar interveni copleşitor factorul subiectiv, ceea ce ar altera foarte mult procesul terapeutic şi, implicit, rezultatul.

Să vedem mai în detaliu în ce constă actul psihoterapeutic:

Pentru pregătirea preoperatorie, psihoterapia apelează la diverse strategii: pregătirea prin informare, restructurarea cognitivă, controlul postoperator al durerii.

Pregătirea prin informare educă pacientul prin oferirea de informaţi procedurale şi senzoriale cu privire la intervenţia chirurgicală. Informaţia procedurală pune la dispoziţie pacientului diverse aspecte care ţin de experienţa operatorie: protocolul din timpul spitalizării, recomandări pre- şi postoperatorii; se explică cu argumente care este rolul şi semnificaţia fiecărei măsuri. De exemplu, terapeutul îl informează pe bolnav de ce nu e recomandat să consume alimente înaintea operaţiei, de ce trebuie epilată zona unde urmează să se facă incizia etc. Iar în ce priveşte perioada postoperatorie, i se explică pacientului care este rolul împachetării cu sare, al cauterizării sau i se aduc la cunoştinţă aspecte care ţin de igienă.

Informaţia senzorială reprezintă toate senzaţiile din timpul operaţiei: ce va vedea, ce va auzi, ce gusturi va simţi, cum se vor scurge secundele din intervalul administrării substanţei de sedare până la momentul în care pacientul adoarme (dacă intervenţia chirurgicală se va desfăşura sub anestezie generală) etc. Aceste informaţii se oferă pacienţilor diferenţiat, în funcţie de personalitatea fiecăruia, de capacitatea de înţelegere, de cultură, de posibilitatea de adaptare la stimul/eveniment şi de modul în care pacientul interpretează situaţia.

Terapeutul intervine şi stimulează autoeficacitatea pacientului până în momentul în care acesta demonstrează că are suficientă încredere că va trece cu bine peste intervenţia chirurgicală şi că poate face faţă situaţiei. Autoeficacitatea poate fi influenţată prin educaţie, practică, şi expunere. Expunerea cea mai potrivită este conştientizarea propriei performanţe la strategiile de adaptare pentru problema specifică.

Pentru ca pacientul să reuşească să-şi activeze posibilităţile de autoreglare, se impun anumite strategii cognitiv-comportamentale, prin care să îşi poată gestiona recuperarea postoperatorie. Una dintre acestea este autoreglarea individuală. O acţiune intrapersonală, prin care pacientul îşi creează o schemă internă a ceea ce reprezintă intervenţia chirurgicală, care include percepţia lui asupra evenimentelor în legătură cu experienţa chirurgicală. Mecanismele de adaptare la diverse situaţii sunt focalizate pe problemă – adică comportamente care conduc la recuperarea fizică şi reduc probabilitatea complicaţiilor, şi pe emoţie, adică reducerea distresului.

Preoperator, terapeutul lucrează împreună cu pacientul pentru a controla atât anxietatea de anticipare, cât şi distresul, iar postoperator se intervine pentru diminuarea suferinţei şi încurajarea acceptării emoţionale a limitărilor fizice şi sociale temporare sau definitive, prin modificarea reprezentării problemei în baza informaţiilor din surse externe, a schimbării percepute în starea de bine fizic şi psihic şi a evaluării eficienţiei mecanismelor de adaptare. Terapeutul îndrumă pacientul să realizeze o evaluare adaptativă, folosindu-se de imaginea pe care acesta o are cu privire la propriul progres, unde ia în calcul eficacitatea şi rezultatul raportându-le la scopurile sale.

Încă înainte de a fi supus intervenţiei chirurgicale, terapeutul pune la dispoziţia pacientului diverse strategii de comunicare şi de adaptare la atmosfera familială pentru momentul în care va reveni acasă în urma operaţiei. De exemplu, îl învaţă că cea mai bună modalitate este să adreseze cerinţe legate de comportament, şi nu referitoare la trăsăturile de personalitate: „Te rog să mă ajuţi cu călcatul cămăşilor cât timp mă recuperez după operaţie”, şi nu „Ştiu că nu-ţi pasă dacă port o cămaşă necălcată, dar ajută-mă cu ele până îmi revin după operaţie”.

Împreună cu pacientul, se stabileşte o ierarhie a situaţiilor fobice, se educă pacientul pentru a reuşi să îşi monitorizeze anxietatea/panica, şi se începe prin identificarea gândurilor automate specifice situaţiilor de care se teme pacientul.

Cele mai comune temeri ale pacienţilor care urmează să fie supuşi unei intervenţii chirurgicale sunt: dacă operaţia se va finaliza cu succes, cât timp va dura până va putea reveni la activitatea cotidiană normală, sentimentul de a fi departe de casă, teama că în timpul operaţiei chirurgul va face diverse greşeli (malpraxis), durerea resimţită după operaţie, faptul că poate să-şi piardă cunoştinţa, sau chiar să moară în timpul operaţiei.

Fiecare protocol de pregătire preoperatorie ar trebui să includă o componentă în care pacienţii să fie învăţaţi cum să interacţioneze eficient cu personalul medical, pentru că în sarcina psihologului revine activitatea de a învăţa pacienţii cum şi ce întrebări să pună personalului medical, inclusiv chirurgului, dar şi unde este indicat să caute informaţii suplimentare despre intervenţia chirurgicală şi unde să evite să le caute.

Pentru ca pacientul să accepte mai uşor evenimentul şi să se acomodeze cu ideea intervenţiei chirurgicale, acesta trebuie să-i cunoască finalitatea. Concret: în situaţia, de exemplu, în care se cunoaşte durata aproximativă a operaţiei, confortul psihic este mai mare, dând impresia că evenimentul este controlabil, predictibil.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: