Ochii albaştri

Viorel Serban_Bazarul cu amintiri

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

Eram tineri şi fericiţi. Paşii ne răsunau veseli, pe străzile oraşului dintre coline. Primăvara din noi se îmbrăţişa cu primăvara din pomi. Cât timp a trecut de atunci, de când paşii mă purtau de-a lungul şi de-a latul acestui oraş?…

Când am păşit prima oară pe străzile Clujului, am rămas pentru puţin timp aici. Venisem, mai bine zis, fusesem adus, cu speranţa că o să reuşesc să recâştig ceea ce pierdusem într-o clipă, însă pierderea s-a dovedit a fi ireparabilă.

După un periplu de un an şi ceva pe meleaguri moldave, într-un orăşel numit Târgu Frumos, m-am întors la Cluj, această vatră incomparabilă de istorie europeană şi de memorie românească. Blaga se stinsese de un an şi mai bine, dar paşii săi mai răsunau pe străzi, în frunzele copacilor şi în sufletele oamenilor, glasul său mai răscolea „mirabile seminţe”. De acum aveam să sorb „lumină lină” din izvoarele cunoaşterii, călăuzit de bunii dascăli de la şcoala de nevăzători de aici.

În acest loc s-au legat prieteniile mele, care îşi păstrează peste timp căldura şi sinceritatea. Am petrecut tot aici cele mai fericite clipe ale vieţii, am visat la multe, am făurit idealuri. Majoritatea au rămas doar vise, dar unele s-au şi înfăptuit.

Odată cu trecerea timpului, învăţăm că oamenii pe care îi întâlnim în timpul vieţii, îi întâlnim cu un anumit scop. Unii ne vor testa, alţii se vor folosi de noi, iar alţii ne vor învăţa câte ceva. Dar cel mai important este că vor fi şi câţiva care vor scoate la iveală tot ce e mai bun din noi.

Iată-mă după atâtea zeci de ani, din nou în Cluj, pentru doar trei zile, fără aceeaşi exuberanţă şi zburdălnicie a tinereţii, dar cu aceeaşi încântare, alături de o delicată şi graţioasă doamnă, buna mea prietenă Beatrice.

Întâlnirea cu ea, sau chiar numai posibilitatea de a-i auzi glasul, îmi prilejuiesc o mare bucurie. Acea bucurie pe care o simţi atunci când ţii în mână o floare, bineînţeles floarea preferată, putând să o admiri în voie, să îi savurezi parfumul, să îţi încânţi privirea cu gingăşia colorată a petalelor ei.

Acordurile plăcute şi senzuale ale unui vals inundă sala încăpătoare şi frumos aranjată a restaurantului din hotelul Someşul. Nu putem rezista chemărilor îmbietoare ale muzicii şi iată-ne în mijlocul ringului de dans.

Corpurile noastre îmbrăţişate plutesc în ritmul îmbătător al valsului. Nu am mai dansat cam de mult timp şi, ca să compensez, eventual, ineficienţe ritmice, îi şoptesc câte ceva plăcut la ureche, partenerei de dans. Îmi dau foarte bine seama că o femeie poate gusta un dans şi cu un partener mai puţin perfect în ce priveşte rigorile dansului. Numai când acesta ar fi complet idiot s-ar putea întâmpla altfel. Stângăciile, ca şi timiditatea, au un farmec discret, prin surprizele care le provoacă, prin panica naivă pe care o răspândesc. Femeile iubesc, uneori, imperfecţiunile acestea atât de calde. Nu dansăm pentru prima oară împreună. Ea dansează foarte bine şi cu multă pasiune. Lângă ea, îmi uit şi eu vârsta.

Revăd şi acum acele câteva zile petrecute pentru prima oară împreună şi aud, parcă aievea, acel râs dulce-excitant al ei de atunci. Acel timp petrecut numai de noi doi, departe de toţi şi de toate, la poale de munte, a fost începutul altor întâlniri, din păcate, la fel de scurte.

Corpul ei, când dansează, are un mister aparte, un mister care te învăluie, care te îndeamnă parcă să încerci să îl descifrezi. Este cu mult mai tânără ca mine şi, cu toate acestea, ştie atât de bine să mă facă să uit, în timpul dansului, această diferenţă, încât când o strâng în braţe am impresia că şi eu am anii ei. În voce are o vibraţie sinceră şi pasionată. Voluptatea pe care o gust este aceea a unei plăceri pe care numai experienţa partenerei e în stare să o procure. Alături de ea, în timp ce dansăm, de multe ori am impresia că iau pentru prima oară cunoştinţă cu ceea ce este o femeie, învăţând, totodată, ce înseamnă să fii bărbat. Nu am ştiut, până la ea că o femeie poate fi atât de nesfârşit mângâietoare, capabilă să te conducă, urmându-te totuşi, cu acea pasivitate voluptuos-activă şi plină de căldură, care te aruncă într-o mare de parfumuri dulci-senzuale. Trupul meu caută să simtă căldura încântătoare a celuilalt trup, strâns drăgăstos lângă mine, prelungind la nesfârşit îmbrăţişarea. Nu, cu siguranţă nu am cunoscut niciodată, la o altă femeie, aceste unde mângâietoare, ale unei călduri fără sfârşit, pe care simţurile mele, îmbătate de extaz, le sorb cu voluptate, în timp ce, înăuntrul meu, parcă celebrez triumful cuceritorului, al învingătorului.

Îmbătat de ritmul ameţitor al dansului, ca şi de vraja corpului ei, realizez că valsul s-a terminat şi că orchestra s-a oprit, de-abia când o aud că îmi spune, cu zâmbetul dulce ce îi flutură pe buze:

– E gata, s-a sfârşit! Trebuie să ne întoarcem la masă. Uite că Nina şi Nelu ne fac semn că ne aşteaptă.
Şi îşi apropie drăgăstos obrazul de al meu.

Sala restaurantului, cu mesele încărcate de bunătăţi culinare, e aproape în întregime ocupată. Murmurul vocilor celor aflaţi la mese, împreună cu zgomotul făcut de tacâmuri şi pahare ciocnite, devine din ce în ce mai intens. Ajungând la masa noastră, prietenul meu şi soţia sa ne întâmpină, exclamând plini de admiraţie:

– Bravo Trice, bravo Vio! Aţi dansat minunat. Parcă eraţi doi adolescenţi îndrăgostiţi.

Sunt mai puţin receptiv la spusele prietenilor. Vraja provocată de dans, alături de Beatrice, încă mă stăpâneşte. Trag scaunul de sub masă şi mă aşez. În acel moment, cele spuse de prieteni, şi mai ales propoziţia „Aţi dansat ca doi adolescenţi îndrăgostiţi” începe să mi se cristalizeze în creier. Totodată, cu ea prinde contur imaginea unui chip, urmată de amintiri de mult ascunse în sertarele memoriei. Imaginea acelui chip şi amintirile prind tot mai intens viaţă. De când nu m-am mai gândit la acel chip şi la acea perioadă atât de luminoasă şi plină de romantism din viaţa mea?… E atât de mult de când nu m-am mai gândit, dar cât de limpede începe să se contureze totul! Cât de vii devin amintirile, deşi e atât de mult timp de când au avut loc.

Chipul care se zugrăveşte pe ecranul memoriei e de o neasemuită candoare, terestru totuşi, fără evlavie de înger .Ochii albaştri, ca ai vikingilor, cerceii din urechi atârnă ca două vişine coapte, sărutându-i gâtul imaculat de alb, la fiecare mişcare a capului. În întreaga ei fizionomie se poate admira o feminitate înfloritoare. Gura mică şi senzuală, avea tot timpul pe buze un surâs inocent.

Parcă o cunoşteam de la începutul începuturilor, aşa mi se părea şi simţeam atunci. O cunoscusem la o serată de dans, care avusese loc în sala de muzică a şcolii. Venise acolo cu un văr al ei, Iosif, bun amic al meu, mai mic decât mine cu vreo doi ani. Veronica era de vârsta mea. Lucra ca ospătară la un restaurant din oraş. În scurt timp, ea ajunsese să însemne, pentru mine, toată lumea. Ne simţeam atât de legaţi unul de altul, încât eram convinşi că orice se va întâmpla în viaţă, destinul ne unise pentru totdeauna.

Ochii albaştri ai Veronicăi semănau foarte mult cu ai mei, lucru remarcat de ea într-una din primele noastre întâlniri. Da, acum erau şi ai mei albaştri, deşi cândva fuseseră căprui. Fuseseră căprui până când destinul hotărâse ca viaţa mea să îşi schimbe cursul. Hotărâse ca acea lume inundată de culori să fie înlocuită cu una a sunetelor şi a imaginilor tactile şi olfactive.

Acum luptam din răsputeri ca diferenţa dintre mine şi lumea din rândul căreia fusesem smuls atât de brusc, să fie cât mai mică, ca ceea ce mă deosebea de ei să nu se observe, trăind visul unei vieţi ce ar putea reintra în normalitatea pe care o părăsisem atât de brusc, cu câţiva ani în urmă.

Reuşeam destul de bine să maschez lipsa vederii, încât chiar Veronica, deşi trecuse aproape o lună de când ne cunoşteam, timp în care ne întâlniserăm de mai multe ori, nu îi venise să creadă că acei ochi albaştri, pe care, zicea ea, îi surprinsese adesea admirând-o, priveau în interior spre amintiri din trecut, asemuind-o cu chipuri dragi păstrate în sertarele memoriei.

Întâmplarea făcuse ca într-o după-amiază de mai, făcându-i o vizită împreună cu Iosif, amicul meu şi în acelaşi timp vărul ei, în locuinţa sa, care se afla într-un bloc la etajul trei, ea ne-a arătat nişte fotografii făcute undeva, în Apuseni, la absolvirea şcolii de ospătari. Pusese fotografiile pe masă, în faţa mea, şi o simţeam că aşteaptă să-mi spun părerea despre ele. Câteva secunde am simţit că totul în jurul meu se prăbuşeşte, că tot castelul meu clădit din iluzii se destramă în mii şi mii de bucăţi, care mă acoperă, sufocându-mă. M-am forţat să îmi revin şi să încerc să găsesc o ieşire, dar nici o idee cât de cât acceptabilă nu reuşeam să găsesc. Să îi spun, pur şi simplu, că sunt frumoase, suna prea banal, mai ales că era vorba de nişte poze în care apărea chipul celei pe care începusem să o iubesc şi simţeam că şi ea împărtăşeşte acest sentiment. Ar fi putut urma întrebări la care nu s-ar fi putut răspunde evaziv. Situaţia era fără ieşire, şi totuşi trebuia făcut ceva… Peste toată această prăpastie ce părea de netrecut, m-am hotărât, în cele din urmă, să întind o punte acoperită cu cărbuni aprinşi, care, deşi ştiam că îmi va arde adânc orgoliul, eram hotărât să o trec.

Cu glas răguşit şi destul de încet i-am şoptit.
– Veronica, te rog să mă scuzi, dar eu nu… – şi glasul deveni mai jos şi mai şoptit. Eu nu văd… – şi parcă o piatră uriaşă s-a ridicat de pe pieptul meu.

A urmat o pauză de câteva secunde, care a părut o veşnicie, în care ni se auzea şi respiraţia. S-a apropiat mai mult de mine şi am auzit-o spunând timid.
– Nu cred!… Nu se poate, Vio!…

Ea îşi închipuise până atunci că văd şi eu ca vărul ei Iosif, care avea un rest de vedere destul de bunicel. Întorcându-mi capul spre ea, cu un oftat slab i-am răspuns.
– Ba se poate, Veronico dragă! Ce ai auzit, din păcate, e foarte adevărat.

Şi am rămas cu privirea îndreptată spre ea. Mă simţeam pregătit pentru orice. Am simţit cum braţele ei, care atârnau până atunci de-a lungul corpului, s-au ridicat şi mi-au înlănţuit gâtul, iar buzele ei îmi căutau cu nerăbdare gura. Acel sărut spunea atât de mult, încât o mie de cuvinte nu ar fi fost în stare să redea totul.

Deşi întâmplarea nu umbrise cu nimic prietenia noastră, ci dimpotrivă, ea devenise mai tandră, pe mine mă adusese cu picioarele pe pământ, făcându-mă să îmi dau seama că în viaţă sunt bariere care nu pot fi înlăturate în totalitate, oricât ai vrea şi oricâtă strădanie ai depune. Am simţit, în acelaşi timp, după acea întâmplare, şi o mare uşurare. De multe ori mă gândisem cu groază la clipa când Veronica ar afla adevărul, când masca pe care eu mă străduiam să o păstrez intactă, va cădea şi ea mă va cunoaşte aşa cum eram în realitate. Pe atunci încă nu ştiam că jocul vieţii trebuie derulat numai cu cărţile pe faţă, dacă vrei să fii scutit de scurtcircuite atât de dureroase. „Tinereţea de ar şti, bătrâneţea de ar putea.” – se spune într-o maximă.

De câte ori aveam posibilitatea să ies în oraş nu ratam ocazia să o vizitez. Viaţa de internat era destul de severă, în acei ani, şi în oraş puteam ieşi numai în anumite zile şi la anumite ore bine stabilite, dar ingeniozitatea elevilor a găsit întotdeauna metode să treacă, la nevoie, şi peste aceste bariere. La cei optsprezece ani ai mei, câţi aveam pe atunci, încălcasem cu succes acele restricţii, pentru a mă putea întâlni cu ea.

Îmi vine în minte o zi de vineri, vineri după-amiază, când puteam ieşi în oraş. Imediat după ce luasem masa de prânz, cerusem bilet de voie de la profesorul de serviciu, mă îmbrăcasem în grabă în costumul de oraş şi mă pregăteam să ies din clasă, când elevul de serviciu pe şcoală m-a anunţat că sunt chemat de cineva la poartă.

Am pornit degrabă spre poartă, şi acolo, pe coridorul de la intrare, cineva mi-a ieşit brusc în faţă şi m-a prins de mâini. Un parfum suav m-a învăluit îndată. Nu am avut nicio ezitare şi am exclamat mirat.
– Veronica, tu aici?! Ce surpriză plăcută draga mea!

Surprinsă, desigur nu se aştepta să o recunosc chiar din prima clipă, câteva secunde rămăsese nemişcată, apoi am simţit cum mă prinde în braţe şi cu o vibraţie sinceră şi pasionată a vocii, a spus.
– Vio scumpule, cum ai reuşit să mă recunoşti aşa de repede?! Credeam că o să pot să te păcălesc.

Şi m-a sărutat prelung pe buze. Ochii îi străluceau, obrajii i se îmbujoraseră, iar buzele uşor arcuite se umeziseră. Toată fiinţa ei era o prezenţă vie şi puternică. Simţeam cum îmi pătrundea în carne apropierea trupului ei, dinspre care veneau spre mine chemări molatice.

După ce am stat aşa îmbrăţişaţi un timp, auzindu-se nişte voci dinspre ghereta portarului, ne-am desprins din îmbrăţişare şi am ieşit împreună în stradă. Ştiind că vinerea după-amiază puteam ieşi în oraş, ea venise să mă invite să petrecem acea după-amiază împreună.

Mergând spre centru, Veronica mi-a propus să intrăm în restaurantul unde lucra ea şi să servim ceva, urmând ca după aceea să ne continuăm plimbarea. Pe lângă frumuseţea şi drăgălăşenia ei admirabile, Veronica era şi deosebit de generoasă. La fiecare întâlnire mă trata cu tot felul de bunătăţi. Refuza să mă lase să achit eu, de fiecare dată ceea ce consumam împreună. Rareori reuşeam să o conving să accepte din partea mea câte un mic cadou. Adevărul era că eu fiind elev, resursele băneşti îmi erau destul de limitate, deşi în comparaţie cu alţi colegi, puteam spune că o duceam destul de vine.

Chiar dacă la acea oră restaurantul era aproape gol, ceva mă făcea să refuz propunerea. Preferam să ne plimbăm şi să putem povesti în linişte. La insistenţele ei, însă, am acceptat şi am intrat. În restaurant era răcoare și linişte, mai ales că muzica nu cânta.

Când mă aflam cu ea, doream să fim cât mai singuri şi, în afară de glasul ei, să nu aud nimic. Am luat loc la o masă mai retrasă. Nici nu ne aşezaserăm bine, şi o colegă de-a ei a şi venit să ne întrebe cu ce dorim să ne servească. După ce colega ei ne aduse ce comandaserăm, am început să ne adâncim într-o intimitate plăcută, cele din jur pierzându-şi, în mare măsură importanţa. Furaţi de bucuria clipelor petrecute împreună, ne cufundam tot mai adânc dincolo de realitatea înconjurătoare. Cât de greu trecea timpul în care nu eram cu ea, dar şi clipele petrecute în oaza de linişte în care atât de puţin ne era dat să ne unim cu uitarea, ce puţine erau şi cât de repede se scurgeau!… De fiecare dată, la apariţia ei, simţeam cum echipajul inimii, plin de extaz, năvălea pe puntea sufletului, cântând „Oda bucuriei”.

După un timp petrecut în această uitare a lumii înconjurătoare, de la o masă aflată în celălalt capăt al restaurantului, un tip scund şi îndesat s-a ridicat şi s-a îndreptat spre noi. Ajungând în dreptul nostru, s-a oprit şi a început să ne privească insistent. Oprindu-se din vorbă, tocmai îmi spunea ce plănuise să facem duminică, Veronica a aruncat o privire mirată spre el şi l-a întrebat ce doreşte. Tipul, ca şi când nu ar fi auzit întrebarea, continua să ne privească şi mai insistent. M-am îndreptat în scaun şi m-am întors şi eu spre el. Cu un glas care voia să pară indiferent, l-am întrebat:
– Hei amice, care-i problema?…

Trezit din contemplare, spre marea mea surpriză, glasul pe care l-am auzit salutându-mă şi rostindu-mi numele, îmi era cunoscut. Era un tânăr din satul meu, sat aflat la mult peste o sută de kilometri de aici. Nu mă aşteptam să îl întâlnesc în acest loc. În plus, de fiecare dată, întâlnirea cu acest individ nu îmi făcea nicio plăcere, fiind o persoană cicălitoare, plictisitoare şi agasantă. După ce m-a salutat şi mi-a rostit şi numele, după cum mă aşteptam, a urmat întrebarea care mă enerva şi nu îmi făcea plăcere, ori de câte ori o auzeam punându-mi-se: „Mă cunoşti?” Era o întrebare la care niciodată nu am ştiut cum e mai bine să răspund, când este pusă de indivizi ca acesta. Sunt situaţii când această întrebare nu are nimic deranjant, totul terminându-se cu o afirmaţie sau o negaţie. Mai ales pe atunci, erau mulţi care, prin felul cum mi-o puneau şi prin ceea ce urma, aveau darul să mă agaseze. Ştiam că dacă am să îi spun consăteanului că îl cunosc, va urma exclamaţia: „Uite că m-a recunoscut!” Şi dacă mai erau şi alte persoane în preajmă, adăuga invariabil: „Vedeţi că mă cunoaşte, chiar dacă nu vede!… M-a cunoscut după voce.” Dacă răspunsul era negativ, urma: „Cum nu mă cunoşti?! Eu sunt…” Şi în glas se simţea acea compasiune atât de enervantă.

M-am hotărât rapid să îi spun pe nume, sperând că aşa am să scap mai uşor de el, mai ales, că se vedea că era şi cam cherchelit. De câte ori îl întâlneam, pe lângă faptul că era pisălog şi enervant, nu scăpa prilejul să îmi amintească de un eveniment tragic din viaţa mea, petrecut pe la vârsta de zece ani, ţinând să sublinieze cu lux de amănunte cum el şi alţi câţiva mă ajutaseră. Ca să nu îi dau timp să înceapă cu vechea poveste, l-am întrebat ce făcea pe aici şi , după ce mi-a răspuns, m-am grăbit să îi urez toate cele bune, spunându-i şi la revedere, crezând că astfel am să îl fac să înţeleagă că ne deranjase şi se va întoarce la masa lui. Dar, spre marea mea indignare, el trăsese unul din cele două scaune libere de la masa noastră şi, aşezându-se, neauzind sau neluând în seamă ce îi spusesem, a început:
– Te-am văzut de cum ai intrat cu domnişoara pe uşă.

Şi şi-a îndreptat privirea spre ea, măsurând-o de sus până jos.
– Te-am recunoscut imediat.

Şi după o scurtă pauză a adăugat, tot cu privirea la Veronica.
– Să ştii că îi o fată tare faină, păcat că tu nu o poţi vedea!…

Enervat de-a binelea, mă pregăteam să îl reped, dar până să o fac eu, o aud pe Veronica spunându-i:
– Domnule, nu îţi fă dumneatale griji din această cauză. Ştie el de o mie de ori mai bine ca dumneata cum arăt.

Glasul îi tremura de enervare. Dându-şi seama că o supărase, acesta a încercat o scuză.
– Domnişoară, noi ne cunoaştem de copii. Eu îs cu zece ani mai mare ca el. Suntem din acelaşi sat. Eu, domnişoară, l-am ridicat din locul unde îl aruncase explozia, atunci când a avut accidentul, de şi-a pierdut vederea.

S-a întors spre mine şi m-a întrebat cu multă seninătate.
– Îţi mai aminteşti? Parcă te văd şi acum, acolo, în grămada de lemne.

O Doamne, de câte ori mă mai întrebase dacă îmi mai aminteam acel eveniment!… Cum aş fi putut uita acea zi în care viaţa îmi fusese deviată atât de brusc din cursul ei firesc!… De atâtea ori îmi spusese acest lucru, încât începusem să îl urăsc ca pe cineva care mi-ar fi făcut un rău. Încercasem în mai multe rânduri să îl fac să înţeleagă că acea întâmplare nu îmi făcea nicio plăcere să mi-o amintească, dimpotrivă, îmi crea suferinţă, însă el era incapabil să priceapă acest lucru.

Fusese într-o zi noroasă de început de iarnă, în paisprezece decembrie. Zăpada, în acel an, încă nu acoperise firele îngălbenite de iarbă. Mă întorsesem de la şcoală, mâncasem ceva şi, ca de obicei, plecasem cu cele câteva oi, pe care le aveam, pe dealul Măgura, ce se afla destul de aproape de casa noastră. Trecând peste partea de deal, pe care locuitori satului Peştera, localitatea mea natală, o numeau Groace, un loc plin cu grămezi de piatră, rămase acolo, de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, când nemţii vruseseră să construiască o linie de cale ferată care urma să lege Deva de Brad, rostogolind o piatră mai mare, de sub ea se ivise o cutie roşie, cam ruginită. M-am aplecat şi am ridicat-o. Deschizând-o, în ea am văzut un obiect ciudat, de forma unui ou, cu un inel la un capăt. Am privit câtva timp, destul de indiferent, acel obiect. Văzând apoi că oile se depărtaseră destul de mult, am scos obiectul ciudat din cutie, l-am vârât într-un buzunar şi am pornit pe urma lor. Ajuns pe vârful dealului Măgura, de unde se poate vedea întreg satul şi dealurile care îl înconjoară din toate părţile, m-am aşezat pe o piatră albă, căruia vântul şi ploile îi dăduseră un aspect de scaun. Priveliştea ce se poate admira de acolo este de o neasemuită frumuseţe, mai ales primăvara, când toată natura se trezeşte la viaţă. În zare, munţii negri, împăduriţi, care se înalţă unii după alţii, lăsând să se vadă prin spărturile lor alţi munţi depărtaţi, cu piscurile alburii şi fără luciu, ce se confundau mai totdeauna cu norii. Acum natura era sumbră şi posomorâtă. În zare, crestele munţilor se pierdeau într-o ceaţă groasă, lăptoasă.
Făcându-mi-se frig, m-am ridicat şi am pornit mai departe, spre cealaltă parte a dealului, în urma turmei de oi. După câteva ore, când primele umbre ale serii începuseră să se scurgă din cerul plumburiu, m-am întors spre casă pe acelaşi drum pe care venisem.
Ajuns în dreptul pietrei albe în formă de scaun, în iarba galbenă şi rară ce o înconjura, am observat un obiect la fel ca cel pe care îl găsisem în cutia roşie pe Groace. Am vârât mâna în buzunar şi am văzut că buzunarul era gol. Mi-am dat atunci seama că obiectul din iarbă îmi căzuse din buzunar. Uitasem cu desăvârşire de el şi cine ştie când mi l-aş mai fi amintit, de nu treceam pe acolo. M-am aplecat şi l-am luat din iarbă şi, fără a-i acorda nicio atenţie, l-am pus din nou în buzunar.
Ajuns în curtea casei, acasă era doar bunica. Tata nu se întorsese încă de la mină, iar mama era la râu, unde spăla nişte haine. Am luat o teslă cu care se fac jgheaburile şi am început să cioplesc unul, pentru un izvor pe care îl descoperisem cu câteva zile mai înainte la o margine de pădure. Aveam oarecare înclinare pentru lucrurile practice, multe îndeletniciri învăţându-le de la bunicul, cu care mă înţelegeam foarte bine.
În timp ce lucram la acel jgheab, am atins cu cotul buzunarul hainei în care se afla obiectul necunoscut. M-am oprit din lucru şi, scoţând din buzunar acel obiect, am început să-l privesc îndelung. Ciudat era faptul că îl priveam fără curiozitate. Nu mă întrebam ce poate fi. Nu eram curios să încerc să îl desfac, să văd cum e făcut. Acesta nu era felul meu de a fi. Orice lucru vedeam, eram imediat interesat să văd cum e făcut. Acum, însă, acesta mă lăsa aproape indiferent. Parcă doream să uit de el, să îl abandonez, dar cineva nu mă lăsa şi mi-l tot scotea în faţă. Am abandonat jgheabul şi am aşezat obiectul pe o piatră. M-am depărtat puţin şi am luat o altă piatră pe care am aruncat-o în el. Piatra l-a lovit şi acesta s-a rostogolit de pe piatră, fără să se întâmple nimic. După ce l-am privit un timp, parcă cu lehamite, m-am dus, l-am luat şi l-am aşezat pe marginea unui zid din apropiere. Am simţit deodată o dorinţă arzătoare de a-l lovi. În mână mai aveam tesla. M-am aşezat într-un genunchi şi l-am izbit, o dată şi încă o dată… În urma celei de-a doua lovituri, a izbucnit o lumină orbitoare şi apoi o bubuitură infernală. Fusese o grenadă rămasă de pe urma celui de-al Doilea Război Mondial, lucru pe care l-am aflat mai târziu. Oricum, mult prea târziu.
Am fost aruncat pe o grămadă de lemne şi învăluit într-un întuneric dens, unde am stat câtva timp, cât anume nu ştiu. Când au venit cei ai casei şi vecinii, atraşi de groaznica bubuitură şi m-au luat de acolo, eram conştient. Îmi amintesc că îi zisesem bunicului, de cum îi auzisem glasul: „Moşule dragă, nu o să te mai văd niciodată!” Ceea ce, din păcate, s-a dovedit pe deplin adevărat. Pierderea vederii a fost ireparabilă. Printre cei care mă ridicaseră din grămada de lemne fusese şi acest individ, care stătea acum aici, la masa noastră şi explica cu lux de amănunte, tot ce făcuse el şi cum arătam eu în acel moment.

Acum, mai mult ca oricând, ascultându-l, mă străduiam din răsputeri să găsesc un mijloc civilizat prin care să pot pune capăt pledoariei lui şi să pot scăpa de el. Scenariul acelei zile de decembrie se derula în mintea mea de parcă l-aş fi trăit din nou, pas cu pas, şi individul nu mai înceta de a explica cum arătam atunci şi cât de rău îi părea lui de acea năpastă care căzuse pe capul meu.

„Să îi spun să înceteze şi să se ducă dracului?…” Nu era felul meu de a fi. „Să mă ridic de pe scaun şi să îi spun Veronicăi să plecăm, poate ar fi cel mai bine. Nu-i sigur, însă, cum va reacţiona acesta. E în stare să se ridice şi el şi să se ţină după noi”.

În mijlocul acestui calvar în care mă zbăteam spre a găsi o ieşire, s-a auzit glasul Veronicăi, care venea ca un colac de salvare în sprijinul naufragiatului.
– Domnule, vă rog să ne scuzaţi, dar noi trebuie să plecăm.

Şi s-a ridicat de pe scaun. Trezit din coşmar, m-am agăţat de această idee, care venea la timp, ca un balsam pe o rană. Fără să mai ţin cont de insistenţele consăteanului de a mai rămâne, m-am ridicat şi, spunându-i la revedere, am prins-o pe Veronica de braţ şi am pornit grăbiţi spre uşă.

Odată ajunşi afară, am continuat mult timp să mergem aşa, fără să ne spunem nimic. Parcă un zid se aşezase între noi şi fiecare, pe furiş, la adăpostul lui, ne ridicam pe vârfuri şi încercam să spionăm reacţia celuilalt. După câtăva vreme, ne-am trezit în faţa intrării blocului în care locuia ea. Se pregătea să urce treptele de la intrare, fără să îmi lase braţul, fiind convinsă că am să o urmez. Dar eu am oprit-o şi, cu mult regret, am rugat-o să mă scuze, că de data asta nu o să urc. Mă simţeam prea marcat de amintirea întâmplării din trecut, pe care acel cunoscut nedorit se străduise, în ignoranţa sa, să mi-o aducă în prezent. Deşi ea a insistat, am rugat-o să mă scuze şi să nu se supere, dar eu preferam să rămân singur cu gândurile mele. După ce am sărutat-o îndelung pe buze, am pornit cu paşi domoli şi prudenţi spre internatul şcolii. Strada era destul de animată, dar eu nu îi acordam nicio importanţă, în mintea mea stăruind stupiditatea întâmplării şi părerea de rău că din cauza ei ratasem petrecerea câtorva ore de încântare în compania fiinţei iubite. Nu puteam înţelege cum unii oameni nu îşi pot da seama când prezenţa lor deranjează şi cu atât mai mult faptul că întâmplările nefericite nu trebuiesc amintite celui care le-a gustat din plin doza de mătrăgună.

Evenimentele acelei zile nefaste nu puteam spune că le uitasem, aşa ceva nici nu se poate uita, oricât timp s-ar aşterne peste ele, însă zăceau undeva într-un sertar al memoriei, puţin prăfuite, sertar ce fusese deschis de acel om cu atâta brutalitate, care în neghiobia sa nici nu îşi dăduse seama în ce rană dureroasă scormonise.

Prietenia cu Veronica a mai durat cam un an, clipele petrecute cu ea, în frumoşii ani ai tinereţii, păstrându-şi şi azi suavitatea şi candoarea, în frumoasele aduceri-aminte.

La vreo şase-şapte luni de la acea întâmplare, Veronica s-a mutat cu serviciul în alt oraş şi, văzându-ne din ce în ce mai rar, alte cărări paşii noştri au început să bătătorească.

Dar ce mi-a venit ca tocmai acum să îmi amintesc de vremuri atât de demult apuse?… Să încerc să revin în prezent, mai ales că cei dragi de lângă mine au remarcat tăcerea mea.

Amintirea Veronicăi totdeauna mi-a provocat o dulce nostalgie, nostalgia după acei frumoşi ani ai primei tinereţi. Chiar şi acel accident din copilărie, cu urmări atât de tragice pentru mine, acum, pot spune că mă lasă destul de indiferent. Atât de mult m-am obişnuit cu această stare a lucrurilor, încât am ajuns să le consider stări normale de viaţă, cu nimic mai rele ca ale multora din cei în cercul cărora mi-am dus şi îmi duc, de atâtea zeci de ani, zilele.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: