Bioenergeticianul

Viorel Serban_prezentare_Bazarul cu amintiride Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

Era dimineaţă, o zi de început de săptămână. O veste, purtată din gură în gură, prinsese a circula prin cabinetele policlinicii balneare. Pe afişul lipit la intrarea în baza de tratament sta scris, cu litere mari: „De astăzi, începând cu orele paisprezece, în fiecare zi, la casa de cultură a staţiunii, bioenergeticianul Neculai Prepeliţă va efectua şedinţe de tratament cu bioenergie, pentru orice boală”, promiţând vindecări miraculoase.
În anii ce au trecut de la revoluţia din decembrie 1989 (era prin 1994), mai ales de peste Prut, invadaseră ţara o sumedenie de ghicitori, prestidigitatori, vindecători, clarvăzători, bioenergeticieni şi mai ştie Dumnezeu câţi alţi indivizi, care spuneau că ar avea tot felul de însuşiri nemaivăzute. Drept e că nici azi nu le-a pierit sămânţa, doar că au devenit mult mai ingenioşi în a fraieri lumea. Cu toţii pretindeau şi pretind că sunt posesorii unor însuşiri şi puteri miraculoase, cu ajutorul cărora pot să vindece orice boli. Vindecau cu ajutorul bioenergiei, puneau diagnostice chiar şi numai dacă priveau o fotografie a bolnavului, ghiceau în palmă, ghiceau în talpă viitorul, prezentul şi trecutul, însă, mai ales, aveau o intuiţie grozavă în a-i depista pe cei care puteau fi convinşi cu multă uşurinţă să creadă în acele scorneli ale lor şi să scoată, fără a pune multe întrebări, banii din portofel.
Vestea sosirii bioenergeticianului Neculai Prepeliţă în Geoagiu Băi a ajuns şi în cabinetul meu de masaj. De aceşti indivizi şi „vindecările lor miraculoase” auzisem şi eu, însă vreun caz rezolvat de ei nu văzusem. Drept e că nici nu credeam în aşa ceva. Despre câmpurile bioenergetice citisem câte ceva, cum ar fi, de exemplu, că acel câmp cu o frecvenţă de o jumătate de metru în jur îl are orice fiinţă vie, însă cu el nu se poate produce vindecarea unor boli. Aflasem şi că ar exista cazuri, extrem de rare, de indivizi care ar avea acel câmp bioenergetic mult mai mare, dar nici chiar aceia nu reuşiseră să demonstreze foarte convingător posibilitatea vindecării unor afecţiuni. După revoluţia din decembrie 1989, numărul acestor bioenergeticieni ajunsese mult prea mare. Se înmulţiseră ca bureţii după ploaie.
Cu toate că eram convins că ceea ce făcea acel Neculai Prepeliţă era înşelătorie sută la sută, demonul curiozităţii mă îndemna să mă duc şi să văd, pe viu, cum proceda, ce le spunea de reuşea să adune atâţia oameni la acele aşa-zise şedinţe de bioenergie. De la televizor şi din ziare aflasem de faptul că numărul celor care participau la acele şedinţe era foarte mare.
Ajuns la sfârşitul zilei de lucru, mă hotărâi să trec pe la colega mea Zamfi şi să îi propun să mergem împreună la Casa de cultură ca să vedem „minunea”. Nu a fost nevoie să insist prea mult pe lângă Zamfi, fiindcă o îndemna şi pe ea curiozitatea.
Iată-ne instalaţi pe scaune, într-una din sălile Casei de cultură, alături de alte optsprezece persoane. Acestea erau aşezate într-un semicerc. Bioenergeticianul ne-a indicat să ne aşezăm şi să stăm nemişcaţi, cu spatele rezemat de spătarele scaunelor, cu capul drept, mâinile aşezate pe genunchi şi cu ochii închişi, timp de douăzeci de minute.
Convingându-se că stăteam cu toţii în poziţia indicată, Prepeliţă a pornit un casetofon, din difuzoarele căruia a izbucnit o muzică astrală. În timp ce acordurile muzicale se scurgeau din difuzoarele casetofonului, el se plimba pe dinaintea noastră, făcându-ne vânt cu mâna prin faţa ochilor. Totodată, în acest timp, ne explica ce trebuia să simţim.
„Stând aşa rezemaţi şi ascultând această melodie, corpul dumneavoastră devine, din ce în ce, tot mai uşor. La un moment dat, o să aveţi impresia că se înalţă spre cer şi pluteşte în spaţiul infinit. O stare de linişte şi de uitare vă va inunda întreg corpul.”

După un timp am început să nu îl mai ascult şi, întorcându-mi capul spre Zamfi, am întrebat-o în şoaptă cu ce ne făcea vânt pe faţă. Ea mi-a răspuns, tot în şoaptă, că îl făcea cu mâna. Mai târziu, în timp ce individul se afla la celălalt capăt al semicercului, Zamfi a deschis ochii şi l-a privit câteva secunde, apoi mi-a şoptit: „Când ne priveşte pe toţi de aici din sală cum stăm ca nişte caraghioşi şi îi ascultăm trăncăneala, un zâmbet mulţumit şi plin de sarcasm îi scaldă toată faţa.” „Cum naiba să nu zâmbească mulţumit dacă în timp de douăzeci de minute va reuşi să strângă atâţia bani, cu aşa de puţin efort, de la nişte caraghioşi ca noi!”, i-am şoptit şi eu.
Cu chiu cu vai, s-au scurs cele douăzeci de minute. După ce ne-a dat voie să deschidem ochii şi să ne relaxăm cu adevărat, a început să ne întrebe pe rând, pe fiecare, ce am simţit în timpul şedinţei de bioenergie.
Unii îi spuseseră că au simţit dureri în ceafă şi pe spate, alţii furnicături prin mâini şi prin picioare, alţii amorţeli ale spatelui şi ale mâinilor şi aşa mai departe. Cum să nu fi simţit toate acestea, când fuseseră siliţi să stea atâta timp nemişcaţi, mai ales că marea lor majoritate erau oameni în vârstă.
La un moment dat, una din acele persoane l-a întrebat despre acel vânt pe care îl simţise prin faţa ochilor. Imediat, Neculai Prepeliţă s-a grăbit să-l lămurească, explicându-i că acel vânt era bioenergia pe care el o trimitea spre noi pentru a ne trata bolile de care sufeream. La început, după cum ar fi fost firesc, nu ne întrebase pe niciunul de ce boli sufeream.
Ajungând şi la mine, eu şi cu Zamfi fiind aşezaţi la unul din capetele semicercului, m-a întrebat cu amabilitate:
– Ia spune-ne şi dumneatale, domnule, ce ai simţit în timpul şedinţei de bioenergie?
Îmi venea să râd. Chiar am şi zâmbit uşor.
– Domnule, eu nu am simţit nimic, după care m-am oprit şi i-am aşteptat reacţia, care nu a întârziat. A întrebat indignat:
– Cum se poate aşa ceva?! Este imposibil să nu fi simţit nimic. Nu aţi simţit nici măcar un uşor vânticel prin faţa ochilor?!
Zâmbetul mi-a cuprins toată faţa. „Stai aşa amice, că ţi-ai găsit naşul cu mine”, mi-am zis în gând, apoi cu glas tare:
– Bineînţeles că acel vânt, făcut de dumneavoastră cu mâna, l-am simţit, dar asta nu poate avea nici o relevanţă, referitor la bioenergia pe care aţi deţine-o. Nu e cazul să ne lăsăm îmbătaţi cu apă rece.
Aşteptându-i reacţia, am început să reflectez la faptul că niciodată nu am acceptat să fiu luat drept un papagal şi să repet tot ce spun alţii, şi cu atât mai puţin un pelican care înghite tot ce i se dă.
După o scurtă pauză, cam cât au durat reflexiile mele, întrebă, de data asta vădit iritat:
– Bine, domnule, dar dumneata ce meserie ai?
– Sunt asistent medical, am răspuns scurt şi, privindu-l fix, am aşteptat să văd dacă mai spune ceva.
Cu vocea înveselită şi faţa înseninată, ca şi cum ar fi făcut o mare descoperire, a replicat>
– Ei, da! Este clar! De aia nu ai simţit nimic dumneatale.
Am mai schimbat câteva fraze, după aceea, însă fără importanţă. Ce legătură avea meseria mea cu faptul că nu simţisem nimic din ceea ce dorea el să simt, este destul de clar. Tot la fel de clar este că am dat nişte bani ca să mă conving pe propria piele cât de uşor poate fi trasă „pe sfoară” lumea de asemenea indivizi. Un mucalit ar putea spune, într-o astfel de situaţie, că „Nu este prost cine cere, ci cel ce dă”. Şi asta e adevărat.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: