Opt ani în infernul roşu

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

Viorel Serban_Bazarul cu amintiri_1Era prin 1939. Nori din ce în ce mai ameninţători se adunau pe cerul bătrânei Europe, prevestind tot mai clar uraganul ce avea în curând să măture întreg continentul.

Terminasem cu bine şapte clase şi ar fi urmat să mă înscriu, în toamnă, ca ucenic la una din uzinele oraşului ce se întindea cu tentaculele negre de cărbune şi de fum, ca o caracatiţă, până la marginea satului, sau să rămân acasă şi să o ajut pe mama la munca câmpului. Aveam ceva pământ de pe urma tatii, pe care mama se chinuia să îl muncească singură, de vreo opt ani, de când tata pierise într-un accident de muncă la Uzina Metalurgică. Soarta însă, nu a vrut să fiu ucenic aproape de casă, nici ţăran bine înfipt în ogorul său.

La câteva săptămâni după terminarea examenelor, domnul Maier, profesorul de matematică, a venit la mama şi, după lungi discuţii, a convins-o să mă dea, din toamnă, la o şcoală de mecanică din Germania. În septembrie din acel an, mă aflam la München la o şcoală ce aparţinea de uzinele de avioane.

Cu limba germană mă descurcam destul de bine, mai ales că de prin clasa a V-a făcusem ore particulare cu domnul Maier. Aceste ore domnul Maier le făcea gratuit cu elevii care doreau să înveţe limba germană. Învăţam cu destulă uşurinţă tot ce ni se preda, bucurându-mă de aprecierea severilor dascăli münchenezi. Mă mai necăjea, din când în când, dorul de casă, dar programul şcolar foarte încărcat nu îmi lăsa prea mult timp pentru aşa ceva. Viaţa de aici era mult diferită de cea de la noi. Domnea o ordine desăvârşită. Severitatea şi punctualitatea domneau peste tot şi peste toate.

Au trecut aşa circa doi ani. Războiul se desfăşura cu toată furia, antrenând în hora morții întreg pământul. În aceste condiţii, şcoala şi o parte din atelierele uzinei de avioane s-au mutat la Viena, acolo fiind mai bine protejate împotriva bombardamentelor din tabăra adversă. După câtva timp, la Viena am cunoscut-o pe Herta, fiica unui brutar neamţ care plecase, nu de mulţi ani, tocmai din oraşul ce era vecin cu satul meu, şi se stabilise aici. Herta era de seama mea şi de la prima întâlnire am simţit o atracţie irezistibilă pentru ea, reuşind să ne împrietenim foarte repede. Anii petrecuţi împreună cu Herta au fost ca o oază de fericire în tot deşertul ce a urmat în viaţa mea. Dar cum tot ce e frumos şi bun în viaţă trece aşa de repede, şi acele momente petrecute împreună s-au scurs pe nesimţite. Timpul nefiind decât amintire, clipa de faţă trece aşa de repede încât nu ai timp să o vezi când a trecut.

La terminarea războiului, am fost siliţi să ne despărţim, fiindcă destinul a făcut ca între noi să se interpună un gard de sârmă ghimpată, păzit cu străşnicie, de o parte şi de alta, de soldaţi bine înarmaţi. Acest gard împărţea Viena în două. O parte era la occidentali, partea în care se afla şi facultatea de mecanică în care intrasem de curând, şi alta era stăpânită de sovietici, unde se afla şi Herta.

În urma celui de-al Doilea Război Mondial, Austria şi implicit Viena au fost ocupate de către forţele armate aliate şi divizate în regiuni. Viena a fost împărţită în patru regiuni. Această situaţie a trenat până în 1955, când Austria a fost recunoscută, din nou, ca stat independent, neutru. În urma programului Marshall, Viena începu procesul de reindustrializare şi reconstrucţie.

Mult timp m-am tot zbătut să găsesc un mijloc de a o întâlni pe Herta, dar toate încercările mele au fost zadarnice. Dincolo de sârma ghimpată nu putea răzbate nimic.

În 1946, în partea sovietică a Vienei s-a organizat un festival al tineretului. De cum am aflat de acest festival, m-am străduit din răsputeri să-i conving şi să-i mobilizez pe colegii de facultate să participăm şi noi. Doream cu orice preţ să o întâlnesc pe Herta. Încercările mele nu au fost zadarnice, fiindcă am reuşit să-mi conving colegii să participăm şi noi şi am întâlnit-o şi pe Herta. Dar cu ce preţ!…

Nu parcursesem mai mult de 200 de metri dincolo de sârma ghimpată, când întâmplarea mi-a venit în ajutor, scoţându-mi în faţă unul din vecinii Hertei, un băiat de seama noastră. După ce am schimbat câteva vorbe, l-am întrebat despre prietena mea şi când am aflat că şi ea a suferit mult şi e dornică să mă vadă, l-am rugat să îi spună că sunt aici şi să vină să ne întâlnim în sala unde urma să aibă loc festivalul.

Ne aflam în faţa sălii de spectacole, unde aşteptam să fie luată în evidenţă fiecare echipă artistică. Procedura dura ceva timp fiindcă era trecut în evidenţă fiecare membru al ansamblului. Nu înţelegeam la ce bun atâta meticulozitate, dar dacă organizatorii aşa voiau, noi nu aveam decât să respectăm regula. Iată că de după colţul unei clădiri masive ce domina împrejurimile, apare chipul atât de mult dorit şi aşteptat. De îndată ce m-a zărit, faţa i s-a luminat ca un soare ce iese de după perdeaua norilor, iar din ochi au început să îi picure bobiţe de rouă fierbinţi. Ne-am repezit unul spre altul şi am topit tot dorul ce ne ardea într-un sărut nesfârşit. Am început să ne depănăm cu frenezie toate întâmplările prin care trecuserăm de când se interpusese între noi acel gard blestemat. Nu mi-am dat seama cât timp trecuse de când stăteam aşa, unul lângă altul, când m-am simţit apucat de braţ de unul din colegi, care mi-a spus că urmăm noi la rând să fim luaţi în evidenţă. Am părăsit-o, credeam, pentru puţin timp pe Herta, şi m-am vârât în faţă, să pot scăpa cât mai repede şi să mă întorc la ea.

În hol, la o masă destul de mare, stătea un individ cu mustaţă, bine făcut, între două vârste, care îl nota pe fiecare într-un catastif. M-am apropiat de el şi, fără să aştept să mă mai întrebe, i-am spus numele. La auzul numelui meu, văd că individul mă priveşte cu curiozitate, iar după câteva clipe, pe un ton neutru, mă întreabă dacă sunt român. I-am răspuns fără nici o ezitare că sunt, dorind să scap cât mai repede. După ce m-a mai privit o dată, îl văd că face semn unui ins brunet, tot aşa de bine legat ca şi el, să se apropie. Acela, apropiindu-se de masă, mi-am dat seama că vorbise în limba rusă, limbă pe care nu o cunoşteam. Îi spusese să mă conducă într-o cameră alăturată, şi i-a indicat uşa. Mai adăugă ceva mai încet: „E român!”, apoi către mine, de data asta în germană: „O să vă comunice ceva confidenţial, de aceea vă rog să îl urmaţi.”

Cum toate simţurile mele erau îmbătate de apropierea Hertei şi de dorinţa de a termina cu toate cât mai repede, l-am urmat fără nici o şovăire. Intrând în cameră, dau cu ochii de doi bărbaţi în haine militare, care stăteau la o masă, parcă aşteptau venirea mea. La vederea celor doi, simt ca o străfulgerare cum în suflet se strecoară un sentiment confuz de teamă. Dau să mă opresc şi să întorc capul spre uşa pe care intrasem. Uşa, însă, se şi închisese şi cel ce mă condusese înăuntru îmi şi aşezase pe umăr o mână grea şi puternică. În acelaşi timp îi aud şi glasul baritonal şi dur, care se străduia să fie cât mai încet, şi se observa că pentru aceasta trebuia să facă un efort. Într-o germană destul de bună, îmi spune: „Şi zi aşa, eşti român?…” Fără să mai aştepte confirmarea, continuă: „Cu ce ocazie printre nemţi?…” Încerc să explic situaţia mea, dar văd că individul nu mă ascultă şi continuă să întrebe fără să aştepte răspunsul: „Ai luptat împotriva Uniunii Sovietice şi acum vii să ne spionezi?… Tu crezi că nu te-am văzut cu individa aceea, acum câteva minute, cum vă transmiteaţi mesajele unul altuia?…” Încerc să protestez şi să explic că aceea cu care vorbisem fusese prietena mea cu care nu mă mai văzusem de atâta timp, dar individul, strângându-mă şi mai puternic de umăr, mă sileşte să mă întorc către el, şi acum chiar furios, scrâşneşte: „Asta aţi vrut voi să ne faceţi să credem că sunteţi, dar nu ţine. Soldatul sovietic nu poate fi înşelat aşa cum credeţi voi…”

Încep să îmi dau seama în ce cursă am picat şi vreau să mă reped spre uşa pe care intrasem, dar însoţitorul meu îmi face vânt spre cei doi inşi îmbrăcaţi în haină militară, care se grăbesc să mă înşface. Am încercat să strig, un sunet îmi şi ieşise din gât, însă o lovitură puternică în ceafă m-a făcut să îmi pierd cunoştinţa.

Mi-am revenit după un timp, dar totul în jurul meu se învârtea. Pe creier persista o ceaţă groasă, care nu îmi dădea voie să gândesc clar la ceea ce se întâmplase cu mine. Îmi amintesc că am fost urcat într-o maşină închisă şi am pornit într-o direcţie necunoscută. La un moment dat, crezusem că mă vor duce pe vreo stradă lăturalnică şi îmi vor da drumul, convingându-se că nu sunt vinovat de ceea ce îşi închipuiseră ei. Dar nu a fost aşa.

După mai multe zile, am ajuns într-o închisoare din Budapesta, în celulă cu alte douăzeci de persoane, de vârste diferite. Dintre toţi, eu eram cel mai tânăr. Aşteptam cu toţii să fim judecaţi, fiind convinşi că acolo vom reuşi să ne dovedim nevinovăţia. Încă nu puteam crede că poţi fi condamnat la închisoare fără să ai vreo vină. Aveam însă în curând să ne convingem cât de ignoranţi eram în această privință.

Procesul a durat puţin, iluzia că în faţa juraţilor voi putea să îmi demonstrez nevinovăţia, spulberându-se repede. Am fost declarat criminal de război şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Criminal de război, eu care nu efectuasem încă nici serviciul militar!… Împlinisem în închisoarea din Budapesta douăzeci şi unu de ani. Acum mă convinsesem că, odată intrat pe mâna şobolanilor roşii, poate să ți se întâmple orice.

Pentru a descrie infernul din lagărul siberian în care am ajuns, cuvintele sunt nevolnice. Aici şi timpul parcă era ţinut ostatic de maşina bolşevică de exterminare. Trăiam ca pe o altă planetă, rupţi cu totul de lumea din care fuseserăm răpiţi. Lucram la o mină de cărbune, în condiţii inimaginabile. În mină, o temperatură ca în baia de aburi, iar afară şi chiar în barăcile în care dormeam, multe grade sub zero. Regimul de teroare permanentă în care trăiam, mâncarea mizerabilă şi mai mult decât insuficientă, gerul şi căldura din mină, făceau ca zilnic din rândurile deţinuţilor moartea să îşi ia vamă îmbelşugată. Numărul condamnaţilor, cu toate acestea, nu se împuţina, el fiind împrospătat mereu cu alţi vinovaţi fără vină. Mi-a fost dat să văd aici, sute de oropsiţi ai sorţii, care în ultimele clipe, înainte de trecerea în eternitate, ne lăsau cu limbă de moarte ultima lor bucată de pâine şi ei se duceau spre cer, căci după atâta suferinţă îndurată, numai spre cer se puteau duce, lihniţi de foame, dar fericiţi că au scăpat de chinurile iadului de aici. Unii, în ultimele clipe de viaţă, m-au rugat, dacă voi scăpa cu zile, să încerc a da de ştire familiilor lor, unde şi cum şi-au sfârşit viaţa, şi pentru aceasta îmi lăsau adresele. Erau adrese din Germania, Ungaria, Polonia, România, pe care le ţin minte şi acum. Unora, destul de puţini, am reuşit să le îndeplinesc ultima dorinţă, dar la cei mai mulţi mi-a fost imposibil. Cei care mureau în aceste lagăre erau înmormântaţi pe câmp, fără preot, fără cruce, acestea fiind strict interzise, iar după un timp, peste morminte s-a trecut cu tractorul cu şenile.

Cam după un an, am fost transferat într-un lagăr, mai spre nord, la tăiat de lemne la pădure. Aici, gerul ne însoţea peste tot. Era aşa de cumplit, că ne îngheţa şi respiraţia. Regimul de exterminare în care trăiam era de la zi la zi tot mai greu de îndurat, dar la 22-23 de ani, dorinţa de a trăi e mare. Doream să trăiesc, fiindcă tot mai speram să scap cu viaţă. De câte ori simţeam că nu mai pot îndura acele chinuri, mă rugam la Dumnezeu şi, ca prin minune, simţeam că îmi revin, simţeam pe cineva lângă mine şi, deşi nu îl vedeam, îl auzeam spunându-mi să nu îmi pierd speranţa, căci până la urmă voi scăpa. Se va întâmpla o minune şi voi scăpa. În cele din urmă minunea s-a întâmplat.

Prin 1949, o echipă elveţiană care se ocupa de drepturile omului, ajungând şi pe acolo şi cercetând, printre alte dosare şi pe al meu, a reuşit, în cele din urmă, să-i convingă pe călăii stalinişti de nevinovăţia mea. Nu aveam cum fi criminal de război, pentru simplul motiv, simplu pentru o minte sănătoasă, dar nu şi pentru a bolşevicilor, fiindcă în timpul războiului eram un copil.

Am pornit spre Moscova, spre ambasada României, de unde urma să fiu trimis acasă. Fiindcă îmi mai rămăseseră ceva bani din cei daţi de echipa elveţiană pentru călătorie, înainte de a merge la ambasadă, am intrat într-o cofetărie şi am cumpărat două prăjituri şi o cafea şi, părându-mi-se că vânzătoarea semăna cu Herta, i-am oferit o prăjitură şi, după mulţi ani, am zâmbit.

La ambasadă, ambasadorul Aldea Dudău, după ce m-a ascultat două minute, a chemat un miliţian şi în puţine cuvinte i-a explicat că trebuie să fiu trimis într-un lagăr de reeducare. Crezusem că s-a sfârşit calvarul şi în câteva zile voi fi acasă, dar în schimb m-am trezit în lagărul de reeducare prin muncă, aşa le botezaseră cei ce fugiseră, ca dracul de tămâie, toată viaţa, de muncă, de pe Volga. Lagărul de formare a „omului nou”, câine supus ce linge mâna stăpânului care îl bate, nu se deosebea mult de cele prin care trecusem până atunci. Mizeria, hrana proastă şi puţină, teroarea erau şi aici la ele acasă. Dar despre ele nu îndrăznea nimeni să vorbească, fiindcă riscai să fii declarat duşman al statului sovietic şi denigrator al realizărilor staliniste şi iar luai drumul Siberiei, dacă nu cumva se hotărau să strice un glonţ pe tine.

În lagărul de pe Volga am stat şase ani. Aici eram câteva sute de oameni, printre ei şi vreo treizeci de români. La trei ani a fost eliberat un lot de cincizeci de oameni, printre ei şi un român cu care mă împrietenisem. Aflasem cu câteva zile înainte de această eliberare şi îl rugasem ca atunci când va ajunge în ţară să încerce a-i da de veste mamei de soarta mea.

Datorită acestei împrejurări, mama a aflat de soarta mea şi după trei ani de zbateri şi drumuri pe la toate autorităţile din ţară şi pe la unele ambasade, am fost eliberat. Mă întorceam acasă cu sănătatea şi sufletul vămuit de boli şi Siberii bolşevice, după o absenţă de şaisprezece ani. Când am coborât din tren şi am pornit-o pe jos spre drumul ce ducea spre satul nostru, prima clădire pe care am zărit-o, i-am văzut turnul, a fost biserica. Mi-am amintit că mai bine de opt ani trecuseră de când nu mai intrasem într-un locaş sfânt şi nu mai ascultasem o slujbă. În lagăr ne rugam numai pe ascuns, căci şi aceasta constituia o greşeală, o ofensă adusă călăilor roşii şi puterii lor. Când m-a văzut sărmana mamă, care acum avea părul albit, după ce m-a îmbrăţişat şi a plâns amarnic, nu înceta să se mire cât de mult am crescut de când nu mai mă văzuse…

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: