Victime şi călăi

Viorel Serban_Bazarul cu amintiri

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

Toamna lui 1957, toamnă tristă, în care comuniştii îşi continuau cu frenezie opera de transformare a ţăranului român în sclav pe propriul lui pământ şi convertirea tuturor la religia minciunii, din care ei s-au adăpat din plin.

Profesorul Titus Bora, proaspăt absolvent al facultăţii de istorie, de-abia îşi începuse lecţia despre „Formarea poporului român”, când uşa clasei se deschise brusc şi înăuntru pătrunse un tip înalt şi cam tuciuriu, îmbrăcat în uniformă de securitate. Tipul rosti un bună ziua gutural şi îl întrebă cu glas răguşit:

– Eşti Bora Titus?

Cu glas puţin tremurat şi emoţionat, profesorul răspunse afirmativ, iar securistul, fără a mai da alte explicaţii, îi ordonă scurt să îl urmeze şi se şi întoarse spre uşă, nemailăsând timp profesorului să pună vreo întrebare, fiind silit a-l urma.

Ieşind afară, în curtea şcolii, văzu lângă o maşină neagră alţi doi securişti aşteptând. La vederea acestui tablou, în minte i se născu, cu violenţă, un gând, gând care îi strângea creierul ca într-o gheară de fier: „Au venit să mă aresteze!…” Dar în acelaşi timp apăru şi întrebarea: „Dar de ce să mă aresteze?! Doar nu am făcut nimic.” Ştia că în acea perioadă oamenii erau arestaţi fără multe motive, însă el nu se ştia a fi vinovat de ceva… Când ajunse destul de aproape de maşină şi de cei doi securişti, unul din ei, care era mai mare în grad, făcu un pas spre el şi îi spuse:

– O să vii cu noi pentru nişte cercetări. Avem ordin de la regiune.

Privindu-l cu uimire, Bora întrebă:

– Dar ce am făcut?! De ce fel de cercetări e vorba?

Securistul, furios, îl repezi răstit:

– Asta nu-i treaba ta. O să vezi tu acolo. Mă, voi trebuie să ştiţi că noi nu luăm pe nimeni fără motiv. Urcă mai repede în maşină, că ne grăbim.

Şi îi deschise uşa de la spatele maşinii. Bora mai încercă să îl roage să îl lase să îşi anunţe soţia, dar acesta îi replică furios:

– Lasă asta, vom avea noi grijă să o anunţăm.

Bora nu ştia că înainte de a veni la şcoală, securiştii trecuseră pe la el pe acasă, unde îi răscoliseră toate camerele, fără a da nici o explicaţie soţiei, care de frică nu putuse scoate aproape nici o vorbă, cât timp durase percheziţia casei.

La Inspectoratul regional de securitate, lucrurile se desfăşurară asemănător ca în curtea şcolii. Întrebări scurte şi răstite, din partea altor securişti, nereuşind nici aici să afle mare lucru. I se spuse, în plus, că era arestat şi că va fi trimis la Iaşi pentru cercetări. Astfel, după câtva timp, timp pe care nu îl putuse măsura, se trezise aruncat în beciurile securităţii din Iaşi, într-o celulă deosebit de mică, mucedă şi întunecoasă, în care de-abia încăpea un fel de pat din două scânduri, pe care erau aşezate o saltea şi o pătură sordide. Cu toată repulsia ce îi trezeau camera şi patul, a căzut într-un somn adânc, un somn fără vise, din care dispăruseră toate suferinţele lumeşti, prezente şi viitoare. Era un somn asemănător cu cel pe care, probabil, numai moartea este în stare să îl dea.

După un timp, nu ştia cât anume, simţi că e scuturat cu brutalitate şi o voce nervoasă striga la el să se scoale. Sări buimăcit în picioare şi privi mirat la individul din faţa lui. Nu reuşea să îşi dea seama unde se află. Această stare nu dură prea mult, deoarece îl auzise pe acel individ că îi ordonă să se îmbrace rapid, fiindcă trebuia să îl ducă la interogatoriu. Începu să se îmbrace precipitat, realitatea sinistră în care intrase inundându-l din plin. Devenea tot mai conştient că faptul de a nu fi vinovat nu mai avea nici o importanţă. Odată încăput pe mâna lor, găseau ei motive să te facă vinovat, fabricarea de vinovaţi fără vină fiind la modă în acea perioadă.

În camera în care îl aduse gardianul, se aflau trei inşi, doi în uniformă militară şi unul în civil. Civilul era unul din aşa numiţii comisari ai poporului. El conducea interogatoriul. După câteva întrebări de rutină, fără importanţă, comisarul îl întrebă în ce calitate a participat, în luna mai, la Putna, la acea manifestare. Cuvântul manifestare, ieşise din gura comisarului ca şi cum l-ar fi întrebat despre o crimă. Acesta răsuna în creierul lui Bora ca un ecou lugubru, care îi lovea cu violenţă fiecare neuron. Ceva în el începea să se revolte. Participase la Putna, într-adevăr, în primăvara trecută, unde se aniversau cei 500 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare, el făcând parte din comitetul de organizare. Toate materialele ce urmau a fi prezentate acolo fuseseră aprobate de comitetul de partid al universităţii, unele chiar apărând, în prealabil, în câteva ziare ieşene. „De ce acest individ, care cu siguranţă e unul dintre cei aduşi în ţară pe turela tancurilor sovietice, în 1944, rosteşte cu atâta ură, cuvântul manifestare, cuvânt care se referă la o sărbătorire de care ar trebui să fie mândru orice român? Da, ar trebui să fie mândru orice român, dar nu aceşti vânzători de ţară şi de neam, înrolaţi, pentru o gamelă de vodcă, în hoardele roşii.

Avea să afle la interogatoriile următoare, care ținură timp de două luni, unele din ele durând şi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. În timpul anchetelor interminabile, aceleaşi întrebări erau puse până la obsesie, foamea şi setea măcinând măruntaiele, dar cea mai cumplită era nevoia de a dormi, nevoia de a aţipi măcar câteva clipe.

Serbarea de la Putna, din 1957, dorită de studenţi şi de alţi patrioţi români, la aniversarea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, a fost împiedicată de autorităţile comuniste. Tocmai avusese loc revoluţia din Ungaria, iar comuniştii şi securitatea se temeau ca aniversarea de la Putna să nu se transforme în manifestaţie anticomunistă. Stareţul mănăstirii Putna, Dosoftei Murariu, ţinuse o strânsă legătură cu comitetul de organizare al studenţilor din Iaşi, sperând la o reiterare a sărbătorilor din 1871, 1904, 1926. Securitatea însă opinase că obştea mănăstirii şi studenţimea ieşeană, apreciind posibilitatea extinderii contrarevoluţiei din Ungaria şi în ţara noastră, au hotărât să folosească prilejul oferit de această sărbătoare pentru ca, prin imprimarea unui caracter profund şovin, să incite spiritele studenţilor şi în general ale participanţilor, astfel încât să o transforme într-o acţiune antistatală.

„Când ajunserăm la Putna, câţiva preoţi ne comunicară că toate pădurile din jur sunt înţesate cu soldaţi înarmaţi. Celebra mănăstire ne-a primit cu o vreme rece şi o ploaie interminabilă. Niciun cadru didactic şi niciun student nu au avut voie să vorbească în public. Tribunele pentru vorbitori şi pentru programe artistice, prevăzute de noi iniţial, lipseau cu desăvârşire.”

După două luni şi ceva de anchete îngrozitoare, dosarele lui Bora şi ale celorlalţi care făcuseră parte din comitetul de organizare a serbărilor de la Putna fuseseră duse la Bucureşti, unde aşa-zisul tribunal al poporului fabrica cu mult zel sentinţe şi acuzaţii, fără a ţine cont de declaraţiile deţinuţilor. Munca acestor tribunale, dacă muncă se putea numi ceea ce făceau, era acompaniată îndeaproape de ziarele comuniste, care se întreceau în a pune tot felul de etichete condamnaţilor: „Criminali, reacţionari, duşmani ai poporului” etc.

Astfel, în iulie 1958, Tribunalul militar, condamnă pe Alexandru Zub, Dumitru Vacariu, Aurelian I. Popescu, Mihalache Brudiu şi Titus Bora la pedepse între opt şi zece ani de temniţă grea, „pentru delict de uneltire contra ordinii sociale” şi „ură împotriva U.R.S.S.”

În urma sentinţei date de acest tribunal, sentinţă definitivă, fără drept de apărare sau recurs, Titus Bora fu condamnat la opt ani de închisoare şi trimis la Aiud, închisoare echivalentă aproape cu un cimitir, aşa cum a şi fost pentru mulţi dintre cei intraţi aici, care au umplut cu suferinţele lor fieful diavolului. În închisorile comuniste au fost îngropaţi de vii oameni lucizi şi eminenţi patrioţi, pe care sistemul represiv şi crud al comunismului i-a transformat în stafiile propriilor fiinţe.

La puţin timp după ce ajunse la Aiud, Bora fu chemat la comandantul adjunct al închisorii. Intrând în birou, fu surprins de a recunoaşte în persoana acestuia pe unul dintre foştii lui consăteni, unul care era doar cu vreo cinci ani mai mare ca el. Acesta, jovial, îi întinse mâna şi curtenitor îi oferise un scaun lângă birou. După ce se aşeză, îl servi cu o ţigară. Toată această amabilitate îl surprinse pe Bora, mai ales că de la arestare, avusese parte numai de brutalităţi. Începu să se întrebe ce putea însemna asta… Doar faptul că erau consăteni nu justifica această comportare, şi mai ales aici. În birou erau numai ei doi. Pe un ton de părinte care-şi dojeneşte copilul neascultător, adjunctul începuse să îi vorbească:

– Măi, băiete, ce mama dracului ţi-a trebuit ţie să intri în afacerea asta?! Păcat de tine, Tituse…

Şi după o pauză, pe un ton mai vesel:

– Dar lasă că trece şi asta, şi, aici la mine, nici nu-i aşa de rău, mai ales dacă o să mă asculţi.

Şi, cu vocea mai scăzută, întinzând un obraz cam buhăit spre el:

– Eu sunt comandant adjunct aici…

După aceasta se opri şi, ridicându-se de pe scaun, începuse să se plimbe prin cameră. Se vedea că mai avea ceva de spus şi nu ştia cum să înceapă. Toate acestea începuseră să îl neliniştească pe Bora. Îşi dădea seama că nu îl chemase aici numai ca să îl vadă şi să îl servească cu o ţigară. Scopul, cu siguranţă era altul. Ceva în acel comportament suna fals.

După un timp, adjunctul se opri brusc în faţa lui Bora şi îl privi pătrunzător.

– Ascultă, Tituse! zise şi se opri iar un timp. Am să te mut într-o celulă mai mică, unde veţi fi numai doi, tu şi un medic. Cred că te vei simţi bine cu el, mai ales că voi, intelectualii, aveţi multe de vorbit.

Şi schiţând un zâmbet, îl bătu condescendent pe umăr, de parcă ar fi vrut să spună: vă ştiu eu. Apoi, oarecum confidenţial, adăugă:

– Îţi dai seama că îţi fac o favoare?…

Nu răspunse nimic, dar începuse să se convingă că toate aceste amabilităţi aveau un rol, urmărind un scop bine definit. Glasul adjunctului continuă:

– Pentru aceasta va trebui, numai să fii atent la ce vorbeşte medicul şi să cauţi să-i câştigi încrederea. E o persoană de la care am putea afla multe lucruri care ne interesează. A avut relaţii cu mulţi din reacţionarii ăştia, care ne dau mult de furcă. Aşa că ai înţeles ce vreau eu de la tine?…

Şi se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.

„Da, înţelegea tot mai bine ce voia acesta de la el.” Gândurile îi roiau în cascade în cap. „Ce aș putea face?… Normal, ar fi trebuit să refuz, dar atunci, ce se va întâmpla cu mine?…”

Văzând că nu spune nimic, adjunctul îndreptă spre el o privire în care se vedea scăpărând furia, şi zisese apăsând pe cuvinte:

– Să nu îndrăzneşti cumva să mă refuzi, că nu mai vezi soarele în veci… Zarca îţi mănâncă zilele. Ai văzut-o şi cred că ţi s-a şi povestit despre ea.

Cuvântul „zarca” îi pătrunsese ca un fulger în tot corpul. Deşi era de puţin timp aici, auzise de acel cavou îngrozitor. Mulţi din colegii de celulă povesteau cu mare groază despre condiţiile de infern de acolo. Pentru cei aruncaţi acolo, orizonturile vieţii şi ale speranţei încetau. Voci jelitoare de oameni bolnavi şi părăsiţi se auzeau întretăiate de tuse şi gemete. Zarca răsuna ca un plâns lugubru, un geamăt lung şi dureros al neputinţei, care părea că vine de undeva din mormânt. Silueta ei sinistră se vedea şi de aici, din acest birou.

În faţa acestei situaţii fără ieşire, acceptă, gândindu-se că va găsi mai târziu o modalitate de a scăpa de perspectiva de a deveni informatorul călăilor sau de a-i putrezi oasele în zarcă, acea adevărată împărăţie a morţii.

În celulă găsi un om a cărui înfăţişare arăta ca cea a lui Lazăr ieşind din mormânt. Acea stare jalnică în care se afla era opera celor zece ani petrecuţi în închisorile gulagului comunist, a umilinţelor şi chinurilor prin care fusese silit să treacă. O milă imensă îl cuprinse. „Pe această umbră de om fusese el pus să o spioneze?! Nu, nu va face aşa ceva, orice s-ar întâmpla cu el. Îl va avertiza cu ce scop fusese mutat aici, iar când îl va mai chema adjunctul, îi va spune mereu că nu a reuşit să afle nimic.”

În cele două săptămâni cât stătu în celulă cu medicul, văzu cum starea acestuia devenea tot mai critică. Vedea cum ultimele picături de viaţă i se scurgeau, sufletul pregătindu-i-se pentru marea trecere. Acel om fusese condamnat la douăzeci de ani de închisoare pentru că la aşa-zisul colocviu ştiinţific cu mai mulţi colegi de breaslă avusese curajul să combată aberaţiile miciuriniene pe care un alt medic le expusese ca idei obligatoriu de urmat. Îi imputaseră ca o greşeală de neiertat şi faptul că fusese membru al Partidului Naţional Ţărănesc. Trecuse prin mai multe închisori, dar cea mai mare parte o petrecuse la Canal, în infernul din stepa dobrogeană. Acolo, norma de muncă creştea mereu, în timp ce hrana era tot mai rea şi mai puţină. Vara, soarele Bărăganului simţeai că-ţi curge în cap, ca o lavă, odată cu transpiraţia, scoţându-ţi şi ultimele picături de energie din tine. Iarna, în barăcile insalubre, gerul şi crivăţul te făceau să tremuri atât de violent, încât îţi auzeai dinţii clănţănind, efectul izbiturii lor simţindu-l până în creier. Nimic nu era mai extenuant, mai ucigător ca umiditatea continuă, frigul şi foamea. Mulţi dintre cei ajunşi acolo nu au mai apucat ziua în care să-şi vadă casa şi pe cei dragi, trecând în lumea fără dor şi suferinţă, aflându-şi odihna de veci la groapa comună. Odată ajunşi aici, în acest lagăr al morţii, oamenii îşi pierdeau identitatea, fiind doar numere. Pe lângă toate aceste chinuri, în iarna 1953-1954, la Peninsula, comandantul dăduse ordin ca toţi cei care nu mai puteau munci să fie scoşi noaptea afară, legaţi în faţa barăcilor, aruncată apă pe ei şi lăsaţi acolo până când sufletele lor părăseau infernul, visând ca „Fata cu chibrituri” căldura unei sobe bine încinse. Chiar în acea perioadă, când se punea această crimă în practică, medicul suferea de o hernie de disc, ce îl ţintuise la pat. Ar fi avut şi el parte de acel supliciu, de nu exista în baraca lor acel om deosebit, model de dragoste pentru suferinţele aproapelui său, care a reuşit să se opună călăilor, zădărnicindu-le iniţiativa. Acela i-a făcut tot timpul cât el nu a putut munci, şi norma lui, călăii nescutind nici bolnavii de la corvezile zilnice, împărţind şi porţia lui de mâncare cu el. Înainte de a muri, medicul îi spuse lui Bora numele acelui om, căruia îi datorase viaţa, punându-l să-i promită că nu-l va uita, iar mai târziu, când vor veni vremuri mai bune, va mărturisi faptele lui de mare umanitate. Numele acelui om era Corneliu Coposu. Medicul era convins că va scăpa cu viaţă din închisoare şi că va avea, cândva, de jucat un rol foarte important în destinul acestei ţări.

După dispariţia medicului, Bora a fost mutat într-o celulă cu alţi cincisprezece deţinuţi. La Aiud, majoritatea condamnaţilor munceau la Uzina Mecanică. Titus Bora muncea la un strung. Se scursese aşa mai mult timp. Nu îşi mai amintea câţi ani trecuseră de când nu mai fusese sătul, câţi ani trecuseră de când zâmbise ultima oară. Disperarea punea tot mai mult stăpânire pe el. Câţiva din cei cu care împărţea suferinţa nu mai rezistaseră acestui coşmar şi-şi curmaseră zilele. Gândul de a termina odată cu toate aceste suferinţe părea tot mai atrăgător. Nu mai aştepta nimic de la viaţă. În aceste clipe, când părea mai aproape ca niciodată de hotărârea supremă, Bora se trezi tras deoparte din faţa strungului de ofiţerul care le supraveghea munca. Era gradatul căruia îi făcuse nenumărate teme de gramatică şi matematică pentru cursurile serale ce le urma. Acesta era unul dintre puţinii paznici ai infernului, care se purta cu ei mai omeneşte. Îi strecură în buzunar un pachet de ţigări şi îi şopti:

– Mă, vezi că o să înceapă să vă elibereze! Am aflat azi-dimineaţă, dar ai grijă, nu cumva să afle cineva că ţi-am spus că te omor cu mâna mea.

Aceasta era vorba lui când nu voia să afle nimeni ce-ţi spusese.

Tot chipul lui Bora se însenină. Părea călătorul pierdut în deşertul nesfârşit de nisip şi, când nu mai avea nici o speranţă, i-a apărut în faţă oaza de verdeaţă.

Într-adevăr, la puţine zile, se vedea părăsind acel loc uitat de lume şi de Dumnezeu, faimosul Aiud.

Toate aceste întâmplări acum au devenit amintiri, însă această suferinţă colectivă va rămâne o pată de ruşine pe obrazul lumii occidentale, care ne-a jucat la zaruri la Yalta.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: