„Bazarul cu amintiri” de Viorel Şerban, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017

coperta_Viorel Serban_Bazarul cu amintiri

de Ion PODOSU

Al şaptelea volum din creaţia lui Viorel Şerban, recent apărut, are un titlu emblematic, „Bazarul cu amintiri”, deoarece cuprinde o seamă de proze scurte şi două profesiuni de credinţă, reunite într-o varietate tematică şi stilistică deosebite. Trebuie să semnalăm dintru început şi alternanţa poezie-proză, devenită o constantă în scrisul lui V. Şerban, căci autorul debuta în 2001 cu un volum de versuri, „În umbra cuvintelor”, urmat în 2003 de un volum de proză scurtă („Feţele trecutului”), alternanţă continuată până la acest ultim volum, pe care dorim să-l prezentăm.

Cartea aceasta are un caracter antologic şi eclectic, pentru că anumite piese sunt preluate din celelalte două volume de proză scurtă („Feţele trecutului” şi „Colecţionarul de amintiri”) sau sunt variante „remixate”, fiind acum grupate în patru capitole, cum îşi intitulează autorul ciclurile: „Nostalgii şi amintiri”, „Întâmplări de tot hazul”, „Feţele trecutului” şi „Cu cărţile pe masă”.

Faptele şi întâmplările relatate de autorul-narator sau de naratorul-personaj s-au petrecut într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat şi, după cum Şerban mărturisea, într-un interviu luat cu ani în urmă, cele prezentate în aceste proze scurte sunt „întâmplări din viaţa masorilor, în foarte mare măsură, din viaţa mea, întâmplări petrecute la marginea canapelei de masaj.”

Primul ciclu conţine două povestiri („Prietenii” şi „Ochi albaştri”, care se circumscriu evocărilor, pline de nostalgie referitoare la anii adolescenţei şi ai primei maturităţi, continuând, într-un anumit fel, pe cele din ciclul „Amintiri din şcoala clujeană” din volumele anterioare, extinzând însă spaţiul de desfăşurare a aducerilor-aminte. De altfel, în debutul povestirii „Prietenii”, autorul face o profesiune de credinţă asupra sentimentelor pe care le retrăieşte, întorcându-se în acele timpuri revolute.

„Parcă mai ieri eram tânăr, tânăr de tot, şi parcurgeam viaţa alături de prietenii mei, lipsiţi de griji majore. Când s-au dus toţi aceşti ani?… Ştiu bine că i-am trăit pe toţi.Revăd, adesea, cum erau odată acei ani, cu toate speranţele şi visele lor.”

„Ochi albaştri” e o povestire în ramă, fiindcă reîntâlnirea lui Vio, personajul narator, cu Beatrice, îi prilejuieşte rememorarea unei aventuri de dragoste, din vremea liceului, cu chelneriţa Veronica. La un moment dat, când cei doi iau masa într-un restaurant, apare intempestiv un consătean al lui Vio, care îi aminteşte, agasant şi chiar enervant, de evenimentul dramatic din copilărie în care protagonistul şi-a pierdut vederea, fapt care îi provoacă o adâncă tulburare.

„Evenimentele acelei zile nefaste nu puteam spune că le uitasem, aşa ceva nici nu se poate uita oricât timp s-ar aşterne peste ele, însă zăceau undeva într-un sertar al memoriei, puţin prăfuite, sertar ce fusese deschis de acel om cu atâta brutalitate care, în neghiobia sa, nici nu îşi dăduse seama în ce rană dureroasă scormonise.”

Dincolo de această dramă prin care a trecut eroul, regăsim şi un adevărat pean adus femeii şi dragostei, prin fraze de o aleasă frumuseţe şi un indicibil mister.

Ciclul al doilea al volumului („Întâmplări de tot hazul”) ne transpune în tematica umoristică a lui Viorel Şerban, scriitorul explorând şi exploatând faţetele banalului, ale cotidianului, ce decurg din relaţia masor-pacient, relevate de conversaţia necesară, pe care trebuie s-o susţină în timpul efectuării procedurii. Nu numai aceste discuţii scot la iveală fapte şi întâmplări hazlii, uneori ridicole, alteori frizând absurdul (a se vedea „Sarmalele”, „Câinele, slănina şi carnetul de partid”, „Fumătorii”, „Bioenergeticianul” etc.), ci şi de situaţiile prin care trece masorul, provocate de aroganţa, ignoranţa sau incultura unor pacienţi, chiar şi ale unor cadre medicale („Scaune şi scaune”, „Nu numai pacienţilor li se întâmplă”, „Perle în cascadă”, „Dialog academic”).

În acest ciclu predomină specia literară a schiţei, aceste schiţe putându-se transforma uşor în nişte scenete amuzante, dinamice, în care umorul blând al autorului, mai degrabă ironia, nu şfichiuieşte defectele omeneşti, limbajul scâlciat, defectuos al unor oameni, ci le apostrofează cu subtilitate, uneori chiar cu un fel de înţelegere, aşa cum se întâmplă cu personajele din mai multe schiţe (pacienţi şi nu numai), spunând „spor de promiscuitate”, în loc de „spor de prevenţie; „tratament cu indiferenţă”, în loc de „tratament cu curenţi interferenţiali”; „băi balcanice”, în loc de „băi galvanice”; „radioepiscopie” în loc de „radioscopie” etc.

În aceste proze, Şerban îmbină cu măiestrie două tipuri de comic: comicul de situaţie şi cel de limbaj, rezultând un umor savuros şi de calitate.

Cu „Feţele trecutului”, o a treia secţiune a cărţii, se schimbă radical registrul tematic şi stilistic al povestirilor, autorul înfăţişându-ne universul concentraţionar al lagărelor sovietice şi al închisorilor securităţii din ţara noastră, precum şi dramele sufleteşti prin care trec eroi ca tânărul student din „Opt ani în Infernul roşu” sau Titus Bora din „Victime şi călăi”. Prima naraţiune este la persoana întâi, personajul-narator traversează o serie de întâmplări nefericite, culminând cu ajungerea în lagărele din Siberia şi de pe Volga, din care nu scapă decât după opt ani, afectat psihic şi social. Acuzaţia de spion provine dintr-o împrejurare fericită, iniţial: reîntâlnirea cu iubita sa, Herta, la un festival a tineretului organizat de sovietici în sectorul pe care aceştia îl deţineau în capitala Austriei. Fiind văzut că vorbeşte cu această fată, venită dintr-un sector occidental, tânărul este suspectat de spionaj şi, după o judecată sumară la Budapesta, este trimis în Siberia.

În „Victime şi călăi”, acţiunea debutează în toamna anului 1957, după revoluţia maghiară, perioadă în care, la noi, se desfăşura procesul de colectivizare, „opera de transformare a ţăranului român în sclav pe propriul lui pământ”, cum o caracterizează autorul, avându-l ca personaj central pe profesorul Titus Bora, „proaspăt absolvent al facultăţii de istorie”. El participase în luna mai din acelaşi an la organizarea serbărilor de la mănăstirea Putna, cu ocazia împlinirii a cinci sute de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare. Deoarece făcuse parte din comitetul de organizare al serbărilor, Bora este arestat şi condamnat la opt ani de temniţă grea la Aiud, „închisoare echivalentă aproape cu un cimitir, aşa cum a şi fost pentru mulţi dintre cei intraţi aici.” Comandantul adjunct al închisorii este un consătean al eroului, care îl determină să accepte delaţiunea, fiind ameninţat cu „zarca”, un spaţiu asemănător infernului dantesc, de unde se auzeau gemete şi plânsete. Universul concentraţionar din aceste două povestiri este mai mult sugerat, fiind prezentat intermediat, cu informaţii din lectură şi mass-media, dar aceasta nu impietează asupra mediului descris.

Deşi scrie o proză de tip clasic, în care structurile narrative sunt clar conturate, iar mesajul se desprinde cu evidenţă, Viorel Şerban nu face abstracţie nici de unele mijloace moderne de investigare psihologică, după cum se relevă din povestirea „Mesajul din vis”, în care Valeria Groza, mama lui Petru, are în vis revelaţia că fiul său a fost ucis de Gheorghe Moga, din cauza geloziei. Acesta îşi va recunoaşte crima doar pe patul de moarte, atunci când mama lui Petru vine să-i spună că fiul său, arătându-i-se în vis, i-a spus că îl iartă pentru odioasa faptă săvârşită. Amestecul de oniric şi real este ilustrat şi în povestirea „O dimineaţă de august”, în care cei trei prieteni teoretizează asupra caracterului premonitoriu al unor vise.

Ultima parte a cărţii cuprinde un pseudocurriculum vitae intitulat „Cu cărţile pe masă”, cu raportări la apariţiile sale editoriale şi la ecourile la acestea, la aprecierile critice şi ale cititorilor, iar al doilea text („Poetul şi poezia”) este un eseu asupra surselor de inspiraţie ale artistului, precum şi la rolul poeziei, al artei în general, în viaţa oamenilor.

Nu putem încheia această prezentare asupra noii apariţii editoriale a lui Viorel Şerban, fără a aminti şi cuvintele cu caracter de concluzii ale editorului şi prefaţatorului, Mircea Petean: „Iată, aşadar, un mănunchi de proze scurte, foarte diverse atât ca tematică, cât şi ca modalităţi stilistice, primite în dar de la un povestaş capabil să scruteze cu aceeaşi abilitate adâncimile sufletului uman, până la traumă, câteodată, şi rătăcirile omului smuls din rădăcini de un vânt potrivnic şi purtat ca un ciulin pe bărăganul istoriei”.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: