„Annais” de Mircea V. Diudea

coperta_mircea-diudea_annais

[Descarcă – varianta PDF]

Annais (sau în horă cu îngerii)

Este o carte despre metamorfoza îngerilor în oameni (îndrăgostiţi), o pledoarie pentru Planeta verde, pentru iubirea aproapelui… devenirea prin iubire, uitarea galacticelor zodii şi pierderea lor prin raiul luncilor, prin faptele zilei… până jumătăţile orei se vor fi căutat… şi aflându-se, vor fi dorit să refacă întregul – Unul, în multipla lui repetare – să renunţe la veşnicie în favoarea „clipei veşnice”… într-o uitare de sine, în sfinţenia unei îmbrăţişări!…

… Îi adulmeca pasul pe Căi Lactee… întorcea ora când fâlfâia prin ceruri cu aripi de dor şi drumuri de lumină întindea peste hău… ei erau mai mari ca munţii şi ca fluviul, zburând printre lumi… şi-ar fi fost veşnici, ca Tatăl ce-i trimise (îngerii lui buni)… curgeau luceferi din ochiul lui galactic când o căuta… când ea se ruga… din trei zări strângându-i chipul de legendă, reînchegându-l… din trei mări vuia furtuna într-o scoică, trei ani de-a rândul… ca să-l învie din albele lui oase unde-i sta gândul… şi el se făcea jumătate planetă, jumătate stea…
… într-o viaţă aievea, când ora scade şi drumurile-n palmă prezic rătăciri… atins de boală şi alungat de semeni… Lazăr Magdalin… fâşii de suflet îi înfăşoară rana, forma unui chin… Era om de-acum… din stea-i mai rămăsese jarul ochilor, o rană vagă, tăcută între umeri – fostele aripi – şi poate zborul, dorinţa de nălţare peste timp şi hău…
… Se hrăneau cu dor, de frate şi de soră, cu mirarea lor… că erau fiind, de soare şi de umbră, de cer şi pământ… Vâslea prin unde, pe-un drum ce sta în clipă să se scufunde… şi se zvonise c-ar fi trecut, să-l afle, marea de vise…
… Annais era numele ei de sfântă sculptat în auz… părere era mijlocul ei de plantă, cu mugurii cruzi… Ochiul lui oblic se lungea peste umbra-i… ce dornici erau… în abundenţa de sori şi de planete… Gust de fecioară avea pe frunze toamna la ceas fermecat!…
… Oare mai trăiesc cei ce-au pierdut în toamnă vara semeaţă, oare mai iubesc cei alungaţi din vise în dimineaţă… Poate că s-au dus să ceară timp şi spaţiu, roadă pentru miri… poate că le-a spus că drumurile-n palmă rătăcesc iubiri…
… Poate că ora adastă-n rugăciune… ori într-un descânt… nu-i ceea ce vezi, voinţa ce impune numerelor rând… e ceea ce crezi cu degetu-ndoielii… atingând un sfânt… Lepădatu-s-au de pământul din sine – luminatu-s-au… Bucuratu-s-au de hora îngerilor – luminatu-s-au…
… Tu care te rogi să-ţi ierte din păcate, pentru că iubeşti, tu care cunoşi parte din cele sfinte, din cele lumeşti… şi cauţi, printre fapte, chipul celui viu… Linia dreaptă, ezitând la răscruce… drumul prin pustiu… şi întrebarea, urmărindu-l prin ceaţă… Să fiu să nu fiu…

… Real şi Ireal, determinându-se, substituindu-se, completându-se – filosofia existenţială a unei experienţe ce se cheamă viaţă, cuprinsă în cuvinte mereu prea puţine ca să poată reda calea şi peisajul prin care ea se apropie de sufletul cititorului.

Mircea DIUDEA,
Mai, 2009

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: