Cehov eternul

Ceaika_Pescarusul_Cehov_Yuli Karasik_Ludmila Savelieva

de Alexandru JURCAN

Se poate trăi fără Cehov? Cine poate respira fără el? Eu unul nu, de aceea azi a trebuit să retrăiesc Pescărușul din 1972, în regia lui Yuli Karasik, cu Ludmila Savelieva, Alla Demidova, Iuri Iakovlev etc. Peliculă fără fisuri. Întregul Cehov tronează acolo, cu ratări, dezabuzați, plecări, reveniri, ceasuri și saloane ticsite de cărți, discuții și jocuri de loto, cina prelungită, iubirile neîmpărtășite… Știa Cehov perfect tribulațiile iubirii, ironia timpului, culisele gloriei.

Arkadina e actriță și vine pe moșie însoțită de scriitorul consacrat Trigorin. Fiul ei – Kostea – a scris o piesă și o joacă pe scena improvizată în fața lacului. „Nu putem trăi fără teatru… dar ne trebuie forme noi” – așa crede Kostea, nesuportând gloria lui Trigorin. Nina, iubita lui Kostea, cade în mrejele lui Trigorin, ca un fluture fragil atras de incandescența gloriei. Sigur că „o operă de artă trebuie să exprime o idee mare”, așa cred cu toții, îmbrăcați în alb, uneori blazați. Mașa îl iubește pe Kostea, care o iubește pe Nina… Astfel e la Cehov, dar în realitate nu?? Nereciprocitatea, ca sursă de nefericire. Ca dezastru. „Cel puțin la sfârșitul vieții ar fi bine să nu ne ascundem, să nu mai mințim”. Timpul deformează, modifică, schimbă reperele. „Ce nervoși sunteți și câtă dragoste!”… Kostea a împușcat un pescăruș, apoi a făcut o sinucidere ratată, știind că Nina nu-l iubește. Grupul estivalier avansează ca la Buñuel în Farmecul discret al burgheziei. Nina invidiază gloria lui Trigorin, dar acesta o simte ca o povară, mai apoi o seduce pe Nina și o abandonează, de parcă ar fi împușcat un… pescăruș (metafora e evidentă). La final, după o viață chinuită, Nina știe că nu gloria e importantă, ci puterea de a suporta, de a-ți duce crucea. Fiecare personaj simte nevoia de confesiune, de a fi ascultat. Nu contează forme vechi sau forme noi în artă, ci omul cu sufletul lui. Fiecare se crede un ratat: am vrut să fiu scriitor, n-am reușit; am vrut să mă căsătoresc, nu s-a întâmplat; am vrut să trăiesc la oraș, dar iată-mă la țară”. Mocneli, răbufniri și plecările ca o dispariție din viață. Iar finalul… ca la Cehov… împușcătura… mereu prezentă ca o sabie a lui Damocles. „O fi plesnit ceva în trusa mea de medicamente” – minte doctorul, știind că s-a sinucis Kostea, care tocmai a aflat că Nina, deși umilită și părăsită, îl iubea în continuare pe Trigorin cu o deznădejde maladivă, precum Mașa, care, deși căsătorită, nu-l poate uita pe Kostea. Acesta e Cehov, aici e viața întreagă, nimic nou sub soare. Alte măști, aceeași suferință.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: