Dimineaţă de august

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

Viorel Serban_Bazarul cu amintiri_2Este de-abia ora nouă şi se anunţă şi pentru astăzi o zi toridă. Chiar dacă suntem în douăzeci şi unu august şi calendaristic vara e pe sfârşite, căldura nu dă semne că ar vrea să se domolească.

– Da, aşa e. Sunt semne că şi azi va fi o zi toridă. Data este, într-adevăr, douăzeci şi unu august, însă, nu înţeleg ce ţi-a venit să ne aminteşti în ce dată suntem! Parcă ne hotărâserăm să nu luăm în seamă scurgerea timpului în zilele în care vom sta aici, şi să ne petrecem într-o uitare totală, a spaţiului, a clipei, a tot ce ne înconjoară.

– Ai dreptate Nelule, aşa am hotărât ieri, însă nu ştiu ce mi-a venit. Nu ştiu ce resort s-a declanşat în creier şi a făcut ca dintre sertarele memoriei să iasă la suprafaţă unul pe fundul căruia se află depozitată dimineaţa zilei de douăzeci şi unu august a anului 1968. Probabil că visul pe care l-am avut astă-noapte este vinovat. Pe atunci eram în vara dintre anul întâi şi al doilea de liceu, în casa părintească de la Peştera. Fusese o dimineaţă, care la început nu părea să fie cu nimic deosebită de celelalte pe care le petrecusem până atunci în acea vară. Ei, dar iată că sunt pe cale să vă umplu capul cu amintirile mele, fără să vă întreb dacă voi sunteţi dispuşi să ascultaţi aşa ceva.

– Stai liniştit, bătrâne, şi continuă-ţi ideea. Bineînţeles că vrem să aflăm ce ţi s-a întâmplat în acea zi şi ce ai visat azi-noapte. În ce priveşte decizia noastră din seara trecută, nu are rost să ne-o mai amintim. Cu siguranţă eram prea beţi, dacă am hotărât să trăim aceste zile numai în prezent, fără a ne aminti de trecut sau a ne împărtăşi unele gânduri pentru viitor. Fără nici o îndoială este imposibil a trăi cu gândul numai în prezent, chiar şi doar câteva zile. Ceea ce, de fapt, ne-a adus pe noi trei aici a fost tocmai dorinţa de a evoca trecutul şi a ne împărtăşi proiectele de viitor. Nelu ne-a amintit de hotărârea luată aseară, numai pentru faptul că el fusese cel care o lansase.

– Radule, eu nu îmi mai amintesc care din noi a avut această idee, nici nu cred că mai are importanţă. Fiindcă văd că nici Nelu nu are nimic împotrivă, am să vă povestesc întâmplarea din acea dimineaţă de douăzeci şi unu august a anului 1968 şi visul din această noapte.

Ceea ce am să vă spun, o să vi se pară foarte ciudat. De fapt, aşa şi e. Nu întâmplarea în sine, cea care s-a petrecut acum 45 de ani e ciudată, de altfel bine cunoscută şi de voi, ci faptul că ea mi-a apărut în vis ca şi cum aş fi trăit-o din nou, având aceleaşi sentimente şi emoţii ca atunci, în vara lui 1968.

După evenimentele din Ungaria, din 1956, autoritatea sovietică s-a dovedit, fără nici o îndoială, cea mai virulentă forţă imperialistă din Europa. A fost suficient să se vorbească de posibilitatea unui comunism cu faţă umană, într-o ţară ca Cehoslovacia, ţară considerată prietenă, ca tancurile să se repeadă asupra-i, strivind orice nuanţă care o putea apropia de idealurile îndelung invocate şi sistematic ignorate sau strivite de regimurile totalitare. Pe când acel comunicat despre invazia Cehoslovaciei de către ţările Pactului de la Varşovia, la care România, din fericire, nu participase, se termina, în vis a apărut o nouă secvenţă, care are o strânsă legătură cu o întâmplare de pe vremea când împlineam şaisprezece ani. A urmat, apoi, în acel vis sau poate în altul, nu-mi dau bine seama, un eveniment a cărui acţiune se petrecea în incinta autogării din Cluj. Evenimentul îl trăisem în realitate în toamna lui 1968.

În primul vis, sau prima parte a lui, totul părea atât de clar, se derula secvenţă cu secvenţă, ceea ce se petrecuse în dimineaţa de douăzeci şi unu august 1968. Mă aflam din nou pe coridorul casei părinteşti de la Peştera. Pe peretele din stânga, din dreptul uşii bucătăriei, se afla acelaşi vechi difuzor, care încă mai reprezenta unica sursă de informare pentru oamenii acelui sat. Din interiorul lui răsuna glasul crainicului, încărcat de emoţie, care anunţa invazia. În acelaşi timp, de undeva de prin casă, vocea bunicii se auzea extrem de clară. Nu am reuşit să reţin ce spunea, însă o auzeam foarte bine, aşa cum nu o mai auzisem, în vis, niciodată. De când a trecut la cele veşnice, de mai bine de 43 de ani, am mai visat-o de multe ori, dar aşa de clar nu i-am auzit glasul niciodată. Chiar şi acum, când vă povestesc, parcă îmi mai răsună în urechi.

În timp ce ascultam cu atenţie anunţul de la difuzor, în curte, lătratul câinelui a fost urmat de vocea răguşită a unei femei, care mă striga să ies afară. După voce şi felul cum mă striga, „Conaşule, ieşi până afară!” mi-am dat seama că trebuie să fie o ţigancă. În satul nostru nu erau ţigani. Rar de tot se mai abătea câte unul pe acolo. Am conştientizat şi în vis acest fapt şi mă întrebam ce căuta şi ce voia ţiganca de la mine. Am deschis uşa ce dădea spre curte şi am auzit din nou glasul ţigăncii. „Conaşule, am venit să-ţi ghicesc! Îţi mai aminteşti de mine? Eu sunt cea care ţi-am mai ghicit când împlineai şaisprezece ani.”

Un sentiment de uimire şi de teamă mi-a cuprins tot corpul. Chiar dacă totul se întâmpla doar în vis, mi-am amintit imediat că tocmai în ziua în care împlineam şaisprezece ani, o ţigancă îmi ghicise că am să trăiesc 49 de ani. Atunci, nu îmi fusese clar dacă spusese că voi trăi până la 49 de ani sau încă 49. Nu vrusesem să mi se ghicească, dar la insistenţele mamei, acceptasem.

Foarte uimit de apariţia ţigăncii, în vis, trăiam totul ca şi cum evenimentul s-ar fi petrecut în realitate. Am început să calculez cât timp trecuse de când împlinisem şaisprezece ani şi dacă au trecut cei 49. Nu am reuşit să aflu acest lucru, deoarece scena s-a schimbat brusc, plasându-mă în alt vis sau în altă parte a aceluiaşi vis.

Este curios faptul că, deşi nu am crezut şi nu cred nici acum în cele ghicite de ţigancă la vârsta de şaisprezece ani, din minte nu mi-au ieşit spusele ei, amintindu-mi destul de des de ele, mai ales acum, în ultimii ani.

– Bătrâne, în faţa posibilităţii de a ne afla viitorul, nivelul emoţional al celor care cred în acest lucru este foarte crescut. Chiar şi acele persoane care, dintr-un raţionament logic afirmă, dar fără suficientă convingere, că nu cred în astfel de practici, lasă o portiţă de pătrundere în subconştientul lor. Raţionamentul este simplu. În stare de emotivitate crescută, funcţia de cenzură a conştientului slăbeşte într-atât, încât stimulul verbal nu mai este prelucrat şi analizat logic, pătrunzând în straturile profunde ale psihicului, acolo unde totul are valoare de adevăr, pentru că subconştientul nu ne contrazice niciodată. Odată pătrunsă în subconştient, informaţia generează programe mentale traduse în gânduri, emoţii şi comportamente corespunzătoare sugestiei, induse benefic de sanogeneză, sau distructive, de patogeneză, şi care, mai devreme sau mai târziu, vor duce la împlinirea profeţiei, sau cel puţin la apropierea datei la care a fost prevestit evenimentul, vor reveni în conştiinţă, însoţite de un anumit nivel de anxietate. Totul depinde de cât crede persoana în posibilitatea ca cineva să îi prevadă viitorul. În caz contrar, sugestia nu găseşte mediu propice de a produce efecte.

– Da, sunt întru totul de acord cu cele spuse de tine, Radule, în ce priveşte încercările de a ni se prezice viitorul. Ai vorbit ca un psiholog. Visul lui Vio însă este tare ciudat. Toate acele asocieri de întâmplări trăite în etape diferite ale vieţii şi apariţia lor împreună, în visele de astă-noapte constituie, într-adevăr, ceva neobişnuit şi tare ciudat. Am spus visele şi nu visul deoarece eu cred că au fost două vise. Ceea ce ne-ai povestit până acum, Vio, l-aş încadra în primul vis, iar întâmplarea din autogara clujeană, pe care nu ne-ai povestit-o încă, în al doilea vis. Dar să te las mai bine să ne povesteşti şi episodul din autogară.

– După cum vă spuneam, acţiunea din al doilea vis, în realitate, s-a petrecut în toamna lui 1968. În visul de azi-noapte, incinta autogării din Cluj era plină de oameni. Chiar în mijlocul sălii de aşteptare, înconjurat de acea mulţime, se afla un om, cam la vreo 45 de ani, de înălţime mijlocie. Avea faţa nebărbierită, barba ajungându-i până pe piept. Părul era cărunt şi neîngrijit. Purta nişte haine vechi şi ponosite. Toţi cei din sală aveau privirile fixate pe el, ascultând cu mare atenţie ceea ce le povestea. Din locul în care mă aflam, nu puteam auzi ce le spunea. Doar din felul cum îl priveau cei din jur îmi dădeam seama că le istorisea ceva foarte important. Vedeam foarte clar faţa acelui om, aşa cum nu am mai văzut, de foarte mult timp, nici măcar în vis, o faţă umană, un peisaj, ori un obiect. După pierderea vederii, la vârsta de zece ani, până pe la douăzeci de ani, în vis încă vedeam. Acum, după atâţia ani, se întâmpla prima dată că vedeam în vis.

În primul vis, totul era doar sunet: vocea crainicului de la difuzor, glasul bunicii, lătratul câinelui şi cuvintele ţigăncii, cuvinte misterioase şi răscolitoare, a căror semnificaţie nu o pot înţelege nici acum. Imaginile lipseau cu desăvârşire. În schimb, în al doilea vis, erau prezente numai imagini, predominantă fiind figura acelui om, cu obrazul bărbos, părul cărunt şi hainele lui ponosite, de o culoare destul de confuză, un fel de gri murdar, foarte închis.

Cum stăteam şi priveam cu multă atenţie faţa acelui om, încercând să înţeleg ce spunea, m-am trezit. De îndată ce m-am trezit, am încercat să reconstitui în minte acel chip. Până însă să reuşesc acest lucru, mi-am amintit că în toamna lui 1968, la o lună după începerea şcolii, trăisem, într-o oarecare măsură, acea întâmplare, în realitate. Atunci nu putusem vedea cum arăta acel om. Eram de o bună bucată de vreme fără vedere. În schimb, ştiu că ascultasem cu mare atenţie şi mult interes, tot ce povestea lumii care îl înconjurase, la fel ca în visul meu din noaptea trecută. Se întâmplase într-o după-amiază, cam pe la orele cincisprezece. Cineva mă anunţase că unchiul meu Ioan, care era şofer pe autobuzul ce făcea curse în fiecare zi, între Deva şi Cluj, telefonase ca să mă duc la autogară, să îmi dea un pachet, pe care mi-l adusese de la părinţii mei. Am plecat imediat. Ştiţi şi voi ce bucurie ne provoca primirea unui pachet de la părinţi şi cu câtă nerăbdare ne grăbeam să îl desfacem. În sala de aşteptare a autogării, la fel ca în vis, un om bărbos, cu hainele ponosite şi destul de murdare, povestea mulţimii care îl înconjurase. Glasul său monoton şi baritonal se auzea foarte clar, în liniştea perfectă ce se făcuse în jurul lui.

„După ce, în 1942, sovieticii declanşaseră Operaţiunea Uranus, urmase înfrângerea dezastruoasă a nemţilor şi aliaţilor lor, de la Stalingrad, din ianuarie 1943. Cu această ocazie, alături de alte zeci de mii de soldaţi, am fost şi eu luat prizonier la ruşi şi purtat apoi aproape prin toate lagărele siberiene. În tot acest timp, ni se ascunsese cu strășnicie, nouă, prizonierilor, mersul războiului.”

Lucrase ca tăietor de lemne, la temperaturi de minus 30-40 de grade Celsius, lucrase în mine de cărbune, în unele fiind temperaturi de plus 30 grade Celsius, în vreme ce afară se ajungea la minus 35 grade Celsius, în mine de uraniu, săpase canale, în condiţii aproape imposibil de suportat. Ocnaşilor nu li se dădea nici un ban, nu aveau voie să primească pachete sau scrisori, în capul lor trebuind să se stingă gândul la fosta libertate şi nimic să nu mai rămână pe pământ, în neagra noapte polară, în afară de munca dezumanizantă, privaţiunile de tot felul şi barbaria călăilor.

„În lagărele siberiene prin care am trecut, am văzut murind o mulţime de oameni zilnic, şi, condiţii pentru asta erau destule: subnutriţia, surmenajul, surpări de galerii, inundaţii, condiţii insalubre, din pricina cărora izbucneau tot felul de epidemii, gerurile cumplite, violenţa paznicilor, reprimarea brutală a oricărei rezistenţe, cât de mici. Eram cu toţii îmbrăcaţi doar în zdrenţe. Vlăguiţi de aceste condiţii inumane, mulţi nu au rezistat decât câteva săptămâni. Au existat şi cazuri când deţinuţii s-au omorât între ei. În asemenea împrejurări, omul nu mai simte pentru semenul său decât ură, îndoială, teamă, disperare. Atunci când numărul morţilor creştea atât de mult încât forţa de muncă era pusă în pericol, aduceau noi trenuri de prizonieri. Morţii erau aruncaţi în puţuri de mină abandonate, pentru că nu avea cine să le sape morminte. Oricum, şi dacă ar fi încercat să sape gropi, nu s-ar fi descurcat numai cu cazmalele fiindcă pământul era îngheţat în tot cursul anului. Uneori însă s-a întâmplat ca în acele puţuri părăsite să fie aruncaţi şi oameni vii, ca să ne dea o lecţie tuturor, să piară orice urmă de împotrivire. Ţipetele acestora îmi răsună şi acum în urechi.”

Într-una din primele zile ale lunii august 1968, în timp ce trudea cu alţi o sută de oameni din mai multe ţări europene, prizonieri şi ei într-o mină de uraniu aflată în apropierea graniţei cu China, o trupă de soldaţi chinezi trecuse graniţa şi ocupase teritoriul în care se afla acea mină. Soldaţii îi eliberaseră şi îi duseseră la Beijing. Deţinuţii din acea mină fuseseră lipsiţi de orice sursă de informaţie. În 1968 ei încă nu aflaseră că al Doilea Război Mondial se încheiase de mult. Românul nostru ştia că România încă mai este ocupată de nemţi şi că trupele sovietice luptă ca să o elibereze. De la Beijing, autorităţile chineze îi îmbarcară în avioane pe acei prizonieri şi îi trimiseră în ţările de unde proveneau, îmbrăcaţi aşa cum îi scoseseră din mină.

– Grozavă întâmplare. E aproape de necrezut, dacă nu am mai fi auzit cu toţii, mai ales după revoluţia din decembrie 1989, despre sute de astfel de destine distruse de opresiunea comunistă. Toată grozăvia trăită de milioanele de prizonieri din aceste lagăre sovietice este aproape imposibil de aflat, în toată sălbăticia ei, deoarece cei ce au sorbit până la fund acel calvar, sunt de mult amestecaţi cu pământul îngheţat al necuprinsei Siberii. După cum spunea însă Aleksandr Soljeniţîn, „Pentru a afla gustul mării, este de ajuns şi o singură înghiţitură.”

– Eu, Radule şi Vio, mă întreb, în primul rând, cum va fi fost primit acasă acel om, după ce suportase un sfert de veac tot calvarul lagărelor siberiene… Ce mai găsi acasă? Ce lăsase atunci când plecase pe front şi ce găsi acum? Putea să nu mai găsească nimic, să nu mai existe nici casa. Când plecase la război, poate avusese o iubită, o soţie, sau chiar copii… Toate sunt întrebări al căror răspuns putem doar să ni-l imaginăm. Pentru el sau pentru cei de acasă, întoarcerea putea să constituie o altă dramă. Mi s-au povestit sau am citit despre astfel de întâmplări, când ele au fost începutul altor drame. Soţii deja recăsătorite, copii care îşi vedeau pentru prima oară adevăraţii taţi, până atunci spunându-le altor bărbaţi tată, şi multe altele.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: