Mesajul din vis

coperta_Viorel Serban_Bazarul cu amintiri

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

Un soare plăpând de toamnă se revărsa peste culmile Măgurii şi Măguricii.
Valeria Groza, o bătrână gârbovită de cei şaptezeci de ani pe care îi purta în spate, urca anevoie coasta dealului Măgura, pe cărarea alb-gălbuie, care se odihnea ca o reptilă în ruginiul verzui al ierbii. Se ducea să îl vadă pe Gheorghe Moga, om în floarea vârstei, care acum zăcea răpus de o boală nemiloasă şi neiertătoare, luptându-se din greu cu ultimele zile de dinaintea apusului.

Avusese şi ea un băiat care ar fi de vârsta lui Gheorghe, de nu ar fi dispărut într-un chip misterios acum douăzeci şi cinci de ani. Pe atunci, flăcăii din satele Zarandului se hazardau să cotrobăiască prin diverse galerii de mină părăsite, la adăpostul nopţii, blestematul de aur, ce adusese mult necaz prin casele din Munţii Apuseni. Bineînţeles că aceste incursiuni prin galeriile părăsite se făceau în mare taină. Legile date de noile autorităţi instalate de puţin timp, prin fraudă electorală şi sub oblăduirea cizmei sovietice, interziceau deţinerea aurului de către particulari. Cei care îl aveau şi nu îl predau statului primeau ani grei de închisoare. Oamenii mai şopteau prin sat că s-ar mai căuta aur de unii prin acele galerii, dar sigur nu ştia nimeni, în afară de cei care le făceau, dar chiar şi aceştia nu ştiau unul de altul. Cei care se încumetau să întreprindă astfel de căutări, la primele licăriri de lumină, totdeauna erau deja acasă. Într-o dimineaţă când Valeria se sculase şi intrase în camera în care dormea băiatul ei, Petru, văzu că patul era cum îl făcuse ea în ziua trecută. Nu se mai întâmplase niciodată ca dimineaţa Petru să nu fie acasă. L-a aşteptat toată ziua fără să zică nimic nimănui şi tot aşa încă trei zile, dar când a văzut că trecuseră patru zile fără ca ea să afle ceva, s-a hotărât să anunţe autorităţile. S-au făcut cercetări amănunţite, a fost căutat chiar şi prin galerii, dar nu a fost găsit. În cele din urmă se trăsese concluzia că tot prin cine ştie ce surpături din acele galerii şi-o fi găsit sfârşitul. L-a jelit, i-a făcut toate parastasele care se cuvin morţilor, îl plângea şi acum, de câte ori venea vorba despre el, în fiecare seară şi dimineaţă se ruga lui Dumnezeu să îi afle măcar locul unde îi zac osemintele, căci de faptul că murise nu se mai îndoia. Dacă ar fi trăit, şi de la capătul lumii, Petru tot i-ar fi dat un semn de viaţă.

Era mult timp de când nici măcar nu îl mai visase. Azi-noapte însă, îl visase, şi încă într-un mod foarte ciudat. Se făcea că pe la amiază Petru apăruse în pragul bucătăriei şi se uita la ea, ea fiind lângă sobă, unde amesteca într-o oală cu ciorbă. După ce o privise puţin, el fiind îmbrăcat exact în hainele în care îşi amintea că îl văzuse ultima oară, ridică mâna dreaptă şi îi făcu semn să stea pe loc şi să nu spună nimic. Ea tocmai se pregătea să se repeadă să-l îmbrăţişeze, dar gestul lui o făcu să se oprească lângă sobă, cu lingura în mână şi cu ochii privind ţintă la el. El lăsă mâna în jos şi îi zise:
– Mamă, să te duci la Gheorghe Moga mâine şi să îi spui că eu l-am iertat, şi se întoarse să plece.
După ce a făcut un pas, a întors capul şi a mai adăugat:
– Să nu uiţi mamă ce ţi-am spus şi să mergi mâine neapărat la Gheorghe.

După aceasta dispăru, ca şi când l-ar fi înghiţit umbra nucului din faţa bucătăriei. Nu se mai vedea nimic, dar ea stătea tot cu lingura de lemn în mână şi încerca să repete ce îi spusese Petru. Se trezi după un timp. Visul îi era foarte clar în minte, şi în faţa ochilor vedea parcă aievea chipul băiatului ei. Aproape că nu îi venea să creadă că fusese doar un vis. Aşa de natural nu îl văzuse niciodată în vis. Era exact el. Ochii lui albaştri, mustaţa ce şi-o îngrijea cu atâta atenţie, vocea lui pe care o şi uitase întrucâtva, toate erau aşa cum le ştia ea că fuseseră în realitate.

Îi vedea şi acum chipul din vis, acum când urca dealul spre casa lui Gheorghe Moga. Glasul îi suna de asemenea în urechi, mai ales acele cuvinte: „Să te duci mâine la Gheorghe şi să îi spui că eu l-am iertat.” Nu putea înţelege acele cuvinte. Nu înţelegea de ce trebuia să îi spună tocmai lui Gheorghe acest lucru. Petru nu se împăcase prea bine cu Gheorghe, deşi erau de aceeaşi vârstă. Neînţelegerile între ei începuseră mai ales de când se întorseseră din armată, cauza fiind o fată pe care o iubeau amândoi, Ana lui Dincu. Ana însă, atunci îl iubea numai pe Petru, deşi după un an de la dispariţia lui, ea se căsători cu Gheorghe. De vreo două ori, pe la horă, se şi încăieraseră, dar totul se sfârşise fără probleme. Schimbaseră câţiva pumni şi câteva înjurături. Intervenţia unor feciori pusese capăt la timp încăierării. Bătrâna îşi amintea că nu cu mult timp înainte de a dispărea Petru, Viorica lui Ormindeanu îi povestise că într-o zi, la prăvălia din sat, care ţinea loc şi de crâşmă, Gheorghe Moga, după ce băuse cam mult, l-ar fi ameninţat pe Petru că de se mai ţine de capul Anei, el îl omoară. Petru însă, nu îl luase în seamă şi ieşise afară din prăvălie. Această ameninţare rămăsese doar nişte vorbe aruncate aşa, aiurea, la beţie. Atunci, la necaz, când se făcuseră cercetările în legătură cu dispariţia lui Petru, Valeria relatase şi această întâmplare miliţienilor, dar la anchetă, Gheorghe nu se dovedise cu nimic vinovat de dispariţia lui Petru. Recunoscuse că îl ameninţase cu moartea, dar că o spusese numai aşa, să îl sperie şi să îl facă să se depărteze de Ana. Faptul că la un an după dispariţia lui Petru, Ana se căsătorise cu Gheorghe Moga, fusese o dovadă în plus, venită în sprijinul nevinovăţiei lui Gheorghe.

Acum Gheorghe Moga zăcea grav bolnav de aproape un an. O tumoare malignă la plămâni, descoperită prea târziu, îşi întinsese şi prin celelalte organe interne tentaculele, măcinându-l precum e măcinat minereul într-o uzină de flotare. Cu orice zi care trecea, viaţa pâlpâia tot mai slab, umbrele nopţii veşnice fiind tot mai groase. De o săptămână venise acasă de la Cluj, de unde doctorii, cu toate eforturile, nu mai avuseseră ce să îi facă. Explicaseră familiei situaţia, afirmând că zilele de chin se apropiau de sfârşit. De când venise acasă, durerile erau tot mai mari şi de nesuportat. Nici doza masivă de morfină, care i se administra, nu mai reuşea să le calmeze cu adevărat. Era încă un om în puterea vârstei. Abia împlinise cincizeci de ani. Anul acesta s-ar fi pensionat. Ar fi avut dreptul, căci el lucrase ca miner la mina de aur din apropiere. Nu se întâmplase însă să fie aşa. Nu mai putea nici să se ridice din pat. Simţea cum viaţa se scurge din el şi contopirea cu pământul e tot mai aproape. Acum era convins că nu mai are nici o şansă şi sfârşitul e aproape. Din cauza durerilor cumplite, chiar dorea ca acest lucru să se petreacă cât mai curând.

Ajungând la poarta curţii lui Gheorghe Moga, Valeria se opri o clipă să îşi tragă răsuflarea. În curte, Ana tocmai scotea apă din fântână. Văzând că bătrâna se opreşte la poarta lor şi se pregăteşte să intre în curte, foarte surprinsă, rămase cu găleata fântânii în mână, oprindu-se din turnarea apei în cealaltă găleată. Îşi amintea foarte bine că Valeria nu mai fusese pe la ei de vreo zece ani, de pe vremea când îl înmormântaseră pe bătrânul Moga. Atunci, după cum era obiceiul în astfel de împrejurări, Valeria, cu aproape tot satul, îl conduseseră pe ultimul drum pe Moga cel bătrân. De atunci, Ana ştia bine că Valeria nu le mai călcase curtea şi nu îşi putea da seama de ce venea astăzi pe la ei. E drept că acum, de când Gheorghe se întorsese de la spitalul din Cluj, veneau mulţi pe la ei, dar erau rude, prieteni sau vecini. Bătrâna nu le era nici rudă şi nici vecină, ea locuind tocmai în cealaltă parte a satului.

În timp ce Ana îşi frământa mintea să ghicească de ce venea bătrâna la ei, Valeria deja intrase în curte şi se îndrepta spre ea. Bătrâna îi dădu bună ziua şi se opri privind-o îndelung. După un timp, observându-i, probabil, uimirea care i se aşternuse pe faţă, cu un glas plângăreţ, parcă vrând să se scuze, începu să îi spună motivul pentru care venea la ei.

Visul bătrânei, şi mai ales mesajul transmis de Petru, o mişcară foarte mult pe Ana. Amintirea lui Petru se strecură cu violenţă în tot trupul ei, iar imaginea corpului său înalt, bine făcut, faţa lui şatenă, cu ochii albaştri, parcă îi apărură în faţă. Ţinuse mult la el. Ea ştiuse întotdeauna că el o iubise cu adevărat. Amintirea lui o făcu să lase să-i cadă câteva lacrimi fierbinţi. Îşi amintea foarte bine că fuseseră hotărâţi să se căsătorească, chiar dacă părinţii ei nu prea erau de acord şi o tot cicăleau să-l ia pe Gheorghe, că este om bogat. După dispariţia lui Petru, la vreun an şi ceva, în urma cicălelilor insistente ale părinţilor şi la curtea stăruitoare făcută de Gheorghe, cedase şi acceptase să se căsătorească. Nu o dusese prea rău cu Gheorghe, avea cu el doi copii, însă amintirea lui Petru o urmărise multă vreme.

După un timp, cele două femei porniră spre casă. Ajungând în coridor, Ana lăsă găleata cu apă acolo, apoi o conduse pe bătrână spre camera în care zăcea Gheorghe. La vederea Valeriei, pe faţa lividă şi scofâlcită, ca a unui mort a lui Gheorghe, apăru un puternic semn de uimire, iar ochii care se înfundaseră adânc în cap, din cauza bolii, luciră metalic. Apariţia aceasta neaşteptată îl scoase, pentru o clipă, din letargia în care se cufunda din ce în ce mai tare. De când îl aduseseră de la Cluj, el nu se mai putuse coborî din pat. În ultima vreme nici să se întoarcă de pe o parte pe alta nu mai putea singur. Zăcea aşa, pe spate, cu sabia lui Damocles deasupra capului. Nu însă cu teama că sabia s-ar putea desprinde din clipă în clipă, ci cu groază că ea ar putea să întârzie prea mult, prelungindu-i chinul la infinit.

– Bună ziua, Gheorghe – zise bătrâna făcând câţiva paşi spre pat –, ce mai faci?

Întrebarea i se înfipse cu violenţă în creier, provocându-i durere şi repulsie. De atâtea ori i se tot punea, în ultimul timp… şi el nu avea ce să răspundă. După o pauză destul de lungă, glasul lui veni ca de dincolo de lume.

– Rău, foarte rău, nană Valerie! Mă duc, nană, mă duc la cei mulţi! S-a sfârşit cu mine!

Şi glasul i se stinse de tot.

– Lasă, Gheorghe, că bun e Dumnezeu şi poate te faci bine! încercă bătrâna să îl încurajeze, cu un glas destul de şovăielnic. După o pauză, glasul stins al lui Gheorghe se auzi din nou.

– Nu, nu mă mai fac bine niciodată. Îi gata de mine!

Slobozi un oftat prelung, după care în cameră se aşternu o linişte mare, tulburată din când în când doar de orătăniile din curte. Bătrâna, între timp se aşezase pe un scaun, în apropierea patului şi îşi scoase din mâneca de la cămaşă o batistă cu care îşi şterse lacrimile care începuseră să se prelingă încet pe obraji. Ana rămăsese în picioare lângă uşă şi privea cu nelinişte, când la bărbatul ei, când la bătrână. În minte îi stăruia visul bătrânei.

La un moment dat, când liniştea din cameră deveni aproape imposibil de suportat, glasul Valeriei, oarecum răguşit şi tremurat, se auzi din nou.

– Gheorghe, eu am venit pe la voi – şi începu să şovăie – să-ţi spun că azi-noapte l-am visat pe Petru al meu…

Înecându-se parcă, se opri şi începu să plângă de-a binelea. Aşa făcea totdeauna când vorbea cu cineva despre băiatul ei. La auzul acestui nume, Gheorghe deschise ochii mari şi îşi îndreptă privirea spre bătrână. Dar glasul bătrânei nu îi dădu răgaz de a medita.

– În vis, Petru mi-a zis să vin azi la tine şi să îţi spun că el te-a iertat.

Şi glasul bătrânei se înecă în plâns. Îşi duse batista la gură, vrând parcă să înăbuşe durerea care îi ardea sufletul, apoi îşi şterse, oarecum grăbită, şiroaiele de lacrimi ce îi brăzdau obrazul încreţit de bătrâneţe. Ochii lui Gheorghe se deschiseră parcă şi mai tare, iar din piept îi ieşi un oftat adânc. Pe faţă îi trecu o umbră de mânie şi gura i se strânse cu putere. Îşi ridică mâinile tremurând şi cu greu reuşi să şi-o acopere. Nu voia să mai vadă nimic. Simţea o dorinţă nebună ca sabia să se desprindă şi să îl ajute să îşi găsească liniştea. Cuvintele bătrânei i se învârteau în creier ca paleta unui ventilator. Încerca şi nu reuşea să înţeleagă ce era cu visul bătrânei. Chipul lui Petru parcă începea să joace prin cameră. Glasul bătrânei, ca şi cum ar fi vrut să se scuze de ceea ce îi spusese, se auzi din nou.

– Nu pot pricepe ce-o fi însemnând acest vis!

Şi privi cu milă la Gheorghe.

– Nu aş fi venit, dar în vis Petru mi-a zis de două ori să nu uit şi să vin azi la tine ca să îţi spun că el te-a iertat… Și oftă adânc. Nu ştiu de ce o fi zis că te iartă… Poate pentru faptul că v-aţi mai certat de la Ana.

Şi în cameră iar se aşternu o linişte apăsătoare, ca de plumb.

Gheorghe parcă se lupta cu ceva care voia să iasă din el afară şi el nu ar fi vrut să îl lase. Avea impresia că prin cameră începuseră să joace mii de umbre, care parcă se strângeau în jurul lui, din ce în ce mai tare. Toate însă parcă aveau un singur chip, chipul lui Petru. După un timp, în tăcerea ce se lăsase, parcă auzi un glas, un glas care venea de foarte departe. Era mai mult un fel de şoaptă adusă de o rafală de vânt. Încercă să se întoarcă pe-o parte, dar o durere cumplită îi străbătu tot corpul, tăindu-i respiraţia. De când intrase bătrâna în casă, parcă nu îl mai duruse nimic. După câteva clipe, durerea se linişti, umbrele însă strânseseră şi mai tare cercul în jurul lui, făcându-l să respire tot mai greu. Acea şoaptă se părea că se aude din ce în ce mai clar. Într-un timp îşi dădu seama că şoapta venea din interiorul lui şi reuşi oarecum să înţeleagă şi ce îi spunea. Toate acele mii de chipuri din jur purtau chipul lui Petru. Nemaiputând suporta vederea acelui chip, deschise ochii cu teamă şi începu să se uite la bătrâna care lăcrima în tăcere. Oftă adânc şi începu cu glas stins să vorbească.

– Nană Valerie, nu pentru certurile noastre mă iartă Petru.

Şi iar se opri. Bătrâna, oarecum surprinsă de glasul lui, ridică privirea din pământ şi o îndreptă spre faţa lui Gheorghe, pe care se vedea că face un mare efort ca să vorbească. Pe frunte îi apărură broboane mici de sudoare. Mâinile frământau cu putere marginea păturii cu care era acoperit. Gura începu să i se strângă cu furie. Se vedea clar că face un efort foarte mare să înăbuşe o pornire interioară. Bătrâna încercă să întrebe ceva, dar nu avu timp, fiindcă glasul lui Gheorghe, şuierat printre dinţii strânşi, se auzi din nou.

– Nană, trebuie să-ţi spun! Nu mai pot!

Şi lăsă să îi iasă din piept un geamăt prelung.

– Trebuie să îţi spun adevărul!

De lângă uşă, Ana îl privea îngrozită, neînţelegând ce adevăr vrea să spună. Ce se întâmpla cu el de se chinuia aşa ca să vorbească!… Se vedea că face eforturi să nu vorbească, dar în acelaşi timp ceva nu îl lăsa şi îl silea să o facă.

– Nană, eu l-am omorât!

Şi Gheorghe îşi acoperi cu furie gura şi ochii cu mâinile. Pe faţa bătrânii apăru o stare de groază şi de uimire. Se agăţă cu mâinile de scaun, simţind că ameţeşte. Casa toată parcă începu să se învârtă. Din dosul mâinilor lui Gheorghe, se mai auzi o dată.

– Eu, nană, l-am omorât pe Petru!…

Ana se repezi spre pat şi cu vocea gâtuită şi înspăimântată, strigă:

– Gheorghe, ce e cu tine, aiurezi?! Cum poţi spune aşa ceva?… Doamne fereşte, de unde ai mai scos-o şi pe asta.

Revenindu-şi puţin, se întoarse spre bătrână.

– Nu-l crede, nană, aiurează! Nu ştie ce spune! Doamne fereşte, dar cum de i-a trecut aşa ceva prin cap?!…

Şi, înspăimântată, îşi făcu grăbită semnul crucii. Dar, în acelaşi timp, Gheorghe îşi luă mâinile de pe faţă cu mare efort şi se auzi.

– Nu aiurez, Ană, aşa este cum vă spun! Eu l-am omorât pe Petru!

Şi parcă mai liniştit, după ce respiră adânc, continuă cu un glas şi mai stins.

– Trebuie să spun totul, căci simt că altfel nu voi putea muri şi mă voi mai chinui mult timp. Am simţit că trebuie să spun acest lucru, de când am văzut-o pe nana intrând pe uşă.

Ana se prăbuşi pe un scaun. Nu putea crede că ceea ce spune bărbatul ei poate fi adevărat. Ar fi îngrozitor să fie adevărat ceea ce spunea el… Aceasta ar fi însemnat că ea trăise atâţia ani alături de un criminal?… Este posibil ca el să nu se fi trădat atâta timp, nici faţă de ea? „Doamne Dumnezeule, uite că vorbeşte foarte limpede! Nu aiurează! Chiar să fie adevărat ceea ce spune?…”

Fu, însă, întreruptă din aceste frământări de glasul bătrânei.

– Şi dacă l-ai omorât, ce ai făcut cu el, Gheorghe? Unde l-ai dus?

Şi bătrâna începu să plângă cu sughiţuri. De când se convinsese că Petru era mort, singura ei dorinţă, singurul ei gând, care nu îi dădea pace zi şi noapte, fusese aflarea locului unde zăceau osemintele fiului ei. Nici oasele bărbatului ei nu ştia pe unde zac, dar ştia măcar că el murise în război, pe undeva prin stepele Rusiei, ele amestecându-se cu ale altor zeci şi sute de mii, care încercaseră să mai întregească o dată neamul românesc. Când aflase de moartea soţului ei, se mângâiase cu gândul că îl avea pe Petru, dar când dispăruse şi el, rămăsese fără nici o mângâiere. Se mira de multe ori cum putea suporta şi această pierdere.

– O să îţi spun totul nană, tot, cum am făcut, căci se apropie şi judecata mea… Iartă-mă, nană, iartă-mă şi dumneata, că mare păcat am putut să fac!

Se mai opri puţin şi trase aer adânc în piept. Bătrâna se şterse iar la ochi şi încercă să îşi stăpânească plânsul şi să fie atentă la vorbele lui Gheorghe.

– L-am omorât în seara în care l-au îngropat pe Nicolae Iepure. După ce fusesem la pomană, când mă întorceam spre casă, se făcuse deja noapte, destul de târziu, dar cerul era plin de stele. Se vedea ca ziua. Pe cărarea care duce în Dumbravă, l-am zărit pe Petru. Ştiam că se ducea la Ana. Mă convinsesem că atâta timp cât Petru e în viaţă, Ana nu va fi a mea. Ea îl iubea pe Petru, şi orice aş fi făcut eu, ea nu ar fi renunţat la el. Eu o iubeam cu patimă, dar ea nu îmi dădea nici o atenţie. Ştiind că peste câteva minute vor fi împreună, o ură cumplită m-a cuprins împotriva lor. Ca un trăsnet mi-a trecut prin creier ideea să îl omor, fiind convins că după aceea, Ana va putea să fie a mea. M-am dus acasă, am luat o secure cu mine şi m-am ascuns în pădure lângă cărare. Acolo am aşteptat până s-a întors Petru de la Ana. Trecuse bine de miezul nopţii, şi mă hotărâsem să plec, fiind convins că el va sta la Ana toată noaptea, dar atunci iată că aud paşi, şi pe cărare apare el. Venea fluierând, călcând nepăsător pe frunzele uscate. M-a apucat o furie turbată pe fericirea lor. Am apucat cu furie securea în mână, l-am lăsat să treacă de mine vreo doi paşi. Am sărit pe cărare de după copacul unde stăteam ascuns şi l-am lovit cu muchia securii direct în creştetul capului. N-a apucat nici măcar să strige. A scos numai un geamăt înăbuşit şi s-a prăbuşit de-a lungul cărării, rostogolindu-se pe spate. O clipă ochii lui au scăpărat ca două scântei, arzându-mi privirea, obligându-mă pentru o clipă să îmi închid ochii. Doamne, acei ochi m-au urmărit de-atunci tot timpul. Uite, şi acum parcă îi văd în faţă.

Obosit de efortul fantastic pe care îl făcea ca să poată povesti, Gheorghe se opri, începând să respire foarte greu. Faţa i se acoperi de o sudoare rece. Din ochi, pe care îi închisese, parcă voiau să iasă nişte lacrimi. Respiraţia începu să devină tot mai grea, încât cele două femei avură impresia că se va înăbuşi. De teamă ca nu cumva să moară tocmai acum şi să nu reuşească să afle totul despre Petru, bătrâna, cu vocea înecată-n plâns, rupse tăcerea.

– Şi după ce l-ai omorât, ce ai făcut cu el, Gheorghe?…

Glasul bătrânei făcu ca Gheorghe să aibă o uşoară tresărire. Cu mâinile tremurând, încercă să îşi şteargă faţa de sudoare. Respiră de câteva ori adânc şi cu vocea stinsă începu iar să vorbească.

– L-am lăsat acolo în cărare şi m-am dus acasă. Începea să îmi fie teamă de ceea ce făcusem. Mă gândeam că atunci când Petru va fi găsit mort în cărare, bănuiala ar putea cădea asupra mea. Ajuns în casă, m-am aşezat pe pat, dar după o clipă m-am ridicat. Am început să mă plimb prin cameră. După câtva timp am ajuns la concluzia că s-ar putea să iasă la iveală fapta mea şi atunci m-am dus în şopron şi am luat o sapă şi o lopată şi m-am întors în Dumbravă. Mă hotărâsem să îl îngrop în pădure, dar ajuns lângă el, mi-am amintit de Nicolae Iepure şi fiindcă până la cimitir nu era aşa mare distanţă, mi-a venit ideea să îl duc acolo şi să îl îngrop în groapă cu Nicolae Iepure. Aşa am făcut, nană.

Şi cuprins de un tremur puternic care îi zguduia întreg corpul, se opri încleştându-şi cu putere dinţii. În cameră se lăsă o tăcere adâncă. Nici afară nu se mai auzea vreun zgomot, de parcă toate s-ar fi sfârşit odată cu dezvăluirea tainei lui Gheorghe Moga. Taină pe care o purtase cu el, fără să o ştie nimeni, timp de douăzeci şi cinci de ani. Trăise în mijlocul oamenilor, dar veacul lui de singurătate nu îl cunoscuse nimeni. În acel univers din interiorul nostru, fiecare suntem singuri, singuri cu singurătatea noastră.

Soarele se pregătea să treacă culmea dealului Măgura. Valeria Groza, acum parcă şi mai adusă de spate, cobora cărarea domoală. Îşi îndeplinise şi ultima dorinţă. De-acum putea să aştepte în linişte trecerea finală.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: