„Spații întoarse-n sine” (Mircea Diudea, „Cassiopeia”)

 

coperta_Mircea Diudea_Cassiopeia

de Angela-Monica JUCAN

Mircea Diudea, Cassiopeia : 2014-2015 : [versuri], 2017, https://ebibliothecaseptentrionalis.files.wordpress.com/2017/08/mircea-diudea_cassiopeia3.pdf/

Textul este frumos, melodios, aparent explicit, construit în parametri logici, dar sensul profund rămâne criptic pentru majoritatea cititorilor. (Se poate citi însă şi la un nivel mai modest. Ca în acest articol.) Centrul de greutate pare să fie în semantică, nu neapărat prin transferuri de sens (metafore) – dar sânt o mulțime –, cât prin exploatarea fundamentalului din cuvânt. Multe, dacă nu chiar toate, din substantivele denumind lucruri concrete au întrebuințare noțională sau simbolică. Totală spiritualizare, de unde, diferenţe între registrul lexical şi cel contextual. Poetul, prof. univ. dr. Mircea Diudea – om de știință, specialist de înaltă performanță în esențe, în număr, în exactități și om de fastuoasă cultură umanistă – face o recristalizare a mitului prin calcule, raționamente și plăsmuiri de expresie lirică, imagini prelucrate, la care concură și modul de organizare a comunicatului și gradul de fantazare. Metasemem, metataxă, matalogism, prin urmare. Domenii ale figurilor nobile. Fără plebee figuri de metaplasmă.

Un glas adamic toarce în solilocviu nostalgie și nădejde – o speranță mai prețioasă decât împlinirea ei. Un glas ocult, prins într-un câmp hipnotic, în care forța amintirii și țintuiește, și eliberează – prin deschidere de căi de vis. Un dor de timpul paradiziac. Un ceremonial al interogației retorice. „Unde eram noi / Pe care din insule / Sclavi ori cetățeni // Unde suntem noi / Pe care din planete / Oameni ori îngeri // Unde vom fi noi / Pe care din octave / De jos ori de sus”. O combustie în dor purificator. O aventură a așteptării, cu asumarea de rigoare a incertitudinii, în aburi de gerunzii – „Risipindu-ne / Pe valurile mării / Cu vântu-n plete // Așteptându-ne / În porturile serii / Spunând legende // Căutându-ne / Prin galaxii zvârlite / Peste timp și hău” – sau în visător conjunctiv – „Să ducă dorul / Măslinului din poartă / Peste mări și țări // Și să-ți aducă / Coralii din adâncuri / Mărgean și brățări // Perlă bolnavă / În portul așteptării / Peste așteptări”.

Poemul mare – însumând 77[1] de poeme-părți turnate în serii de câte trei terțete[2], poate nu autonome, totuși, unități sintactice – se consumă sub semnul eternității. Sântem în timpul prezent, ieri-astăzi-mâine, un acum momentan-circumstanțial și veșnic, prin repetabilitate și un atunci doar subînțeles. Trăiri individuale, care la nivel universal nu au mai mult decât persistența unui siaj, fac natura umană universal constantă, în epocă, în loc și-n nesfârșit. Perenul omenesc, în arena în care funcționează din plin constrângerile magnetismului, „prelingeri”, imperative, pretenții de echilibru şi disciplină („stați”, „să nu vă scape”), sentințe („Fericit e cel”).

O deltă sub forma sensibilă de harpă – figură închisă – deschide acorduri cosmice și pune problema de destin – destinul între coarde, destinul acordat de Dumnezeu și destinul acordat la univers. O comunicare armonioasă, un mesaj de chemare reținut-autoritară, lăsând iluzia liberului arbitru, „vajnic”-limitând însă posibilitățile. Un cadru de proximitate, din care nu e posibil să se iasă, decât prin refracție (or, asta e izbitură!): terenul spațiu-timp (noapte) e cristalin. Un „menestrel” (foarte bogat în – posibile – semnificaţii legate de ritm, comunicare, influenţă) – figură sincretică de informator-artist-semianonim-peregrin-civilizator, factor de subiectivitate şi totodată vicar de demiurg – aduce în paralel cu macrocosmosul microcosmosul. „Hora” e în curs deja, platforma e făcută, și toată cartea va fi, de fapt, un curs academic-liric-sugestiv despre destin, despre rostul în lume și perspectiva de infinit.

„Fericit e cel / A cărui harpă sună / Vajnic menestrel // Ci stați aproape / În noaptea cristalină / Să nu vă scape // Notă prelinsă / Din vraja lui majoră / Hora întinsă”.

Orbita de vrajă a ursitei: horă fără ieșire. Cunună de spini sau de lauri – traiectoria menită. Soartă pecetluită, fâșia de cuviință. Care reclamă, din loc în loc, o topică dramatică, cu determinanți gramaticali antepuși: „Și rarii îngeri / Abia cuprind cu zborul / Albe depărtări” (doar un exemplu), sticlind particularitatea. Sau tăiș de elipsă „pentru”… soartă: „Invocație / Pentru ploile verii / Legate-n senin // Pentru seninul / Cotropit de furtună / Pe marea de chin // Pentru viața / Care dibuie țărmul / Nesperat destin” (adică enunț eliptic de predicat). Sau alte insistențe de anaforă – „Care mi-e voia / Cetitorule-n gânduri / Stropul de senin // Care mi-e dorul / Cetitorule-n inimi / Veșnicul suspin // Care mi-e soarta / Cetitorule-n stele / Singur peregrin”.

În legendă, Cassiopeiei-regină i se sparge mândria într-un sistem de stele, stele care, la rândul lor, capătă fiecare câte o orbită. Un aparat de catene și standarde – un plan de convenții, cu transmisiuni și recepții, cu fire și cu noduri, în care „La intersecții / Așteaptă mute gânduri / Pași ce vin de mult”. Ca pe pământ, „Unde se zbate / Sub arșița dorinței / Hora de iele // Unde gorgone / Răspulberă norocul / Orelor rele // Unde atlanții / Susțin cu greu pe umeri / Bolta de stele”.

Un sistem de dependență, în care se orbitează cărând în brațe un pachet de valori (spre care umanul tinde) și unul de principii (care îi pune frână). Exprimat, uneori, în aromele nevoitorului imperfect verbal, cu durități de timp prezent și de contraste, cu intensificări (iar de anaforă). „Cândva risipeai / Din poala primăverii / Petale de maci // Cândva alintai / Cu braț de apă dulce / Fiicele verii // Acum ți-e teamă / Să nu se desfrunzească / O toamnă de vis”.

Legi și aspirații peste lege, competiții, cooperare, dragoste, invidie, ură („Regină erai / Cu salbă de insule / Și vâslași vrednici // Frumoasă erai / Că nici o nereidă / Nu te întrecea // Iubită erai / Că doar mânați de pizmă / Zeii te urau”; „Te-au invidiat / Pentru că erai altfel / Decât pot ei fi // Te-au înlănțuit / De stelele tăriei / Să nu poți iubi // Să nu atingă / Mâinile tale lutul / Promisei câmpii”), dar căi lactee sau cărări terestre se parcurg după programul „drumurilor din palmă”. „Aceste drumuri / Care-și caută sensul / Din zorii zilei // Care pierdură / Neprețuita veste / În alergare // Aceste drumuri / Care-și află odihna / În cuibul palmei”; „Drumuri în palmă / Spații întoarse-n sine / Timp de la-nceput // Nesigur verbul / Rotirile orbitei / Sensul neștiut […]”.

Povestea Casiopeiei? – Splendoarea, locul hărăzit, așezarea definitivă deasupra micimilor și a micșorărilor. După lung ocol, tot regină. Un punct de veghe, o altitudine. Și viul, cu orice preț – „Mândra regină / Azvârlită pe boltă / De vrăjmașii zei // Cassiopeia / Mai mândră decât toate / Nereidele // Cu răsuflarea / Mai fierbinte ca vara / Aethiopiei”.

___________________
[1] Nu știu dacă poetul îi dă lui 77 o semnificație legată de de două ori 7: un dublu orizont senzorial uman: unul fizic, altul de tip oniric sau imaginativ, cu arie mult mai largă, dar nu nelimitată, ori de 5, sugerând binecunoscuta comuniune pământ-cer, pereche de principii de manifestare. Sau, poate, un raport între zeci şi unităţi.
[2] De observat că terțetele au arhitectură, heterometrică, după schema pentasilab-heptasilab-pentasilab, de data aceasta, „dublu” fiind cinciul.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: