Cu cărţile pe masă

de Viorel ŞERBAN,
Geoagiu-Băi

viorel-serbanAcum, când mesajul poeziei abia se mai întrezăreşte printre aşchiile cioplitorului care îşi şlefuieşte opera până dincolo de esenţă, eu încerc, fără însă a şti în ce măsură am să reuşesc, să spun lucrurilor pe nume. Mărturisesc că oricât am încercat, nu am reuşit niciodată să creez ceva fără a fi, într-un fel, legat de realitate, de trăirile şi sentimentele mele.

Atât poezia, cât şi proza mea vreau să redea ceea ce a simţit sufletul meu, încercând să prezinte trăirea cât mai acută a sentimentelor din momentul derulării lor. Dorinţa de a cunoaşte m-a împins să explorez cât mai multe domenii, destul de diferite unele de altele.

Domeniul poeziei l-am cercetat în diferite etape ale vieţii, cu mari intervale între ele. Dacă e să fiu sincer, trebuie să recunosc că am acordat destul de puţină atenţie creaţiei personale, până în apropierea anului 2000, considerând-o lipsită de valoare. De-abia de la acea dată, văzând că tot mai multe persoane îmi apreciau cele scrise, am început şi eu să acord mai multă atenţie creaţiei literare. Este adevărat că în orice domeniu de activitate ne-am afla, de dorit ar fi să nu se ajungă la automulţumire şi cu atât mai puţin la supraapreciere. În ce mă priveşte, mulţumesc lui Dumnezeu că nu am suferit niciodată de niciuna din aceste „boli”. Scrisul, pentru mine, n-a fost şi nu este o afacere. A fost şi, mai degrabă, este o terapie. Marea afacere a vieţii mele a fost şi rămâne medicina, adică meseria de masor. A fi scriitor, eu cred că este un fapt de vocaţie şi nu presupune obligatoriu un scop pecuniar.

Concursurile literare organizate, după revoluţia din decembrie 1989, de revista „Litera noastră” (organ al Asociaţiei Nevăzătorilor din România) mi-au fost de un real folos şi în acelaşi timp au constituit şi un stimulent prin îndrumările şi aprecierile critice făcute de oameni de specialitate referitoare la lucrările mele literare. Locurile ocupate la acele concursuri m-au determinat să dau mai multă atenţie la ce scriam.

Pe la sfârşitul anului 1999 sau începutul lui 2000, într-o convorbire cu prietenul meu Radu Sergiu Ruba, o personalitate certă în domeniul literaturii, şi nu numai în acest domeniu, acesta îmi zise: „Bătrâne – aşa mi se adresau prietenii încă din anii de liceu –, trebuie să îmi trimiţi vreo zece sau cincisprezece poezii de-ale tale, să le difuzez la emisiunea mea, La lumina sufletului, de la Radio România actualităţi. Merită să fie auzite de cât mai multă lume, fiindcă au valoare.” M-am conformat şi i-am trimis cincisprezece poezii, care au fost difuzate la acea emisiune, în lectura marilor actori Jeanine Stavarache şi Ştefan Velniciuc, mai multe nopţi la rând, emisiunea transmiţându-se la ora unu şi trei minute. Când mi-am auzit poeziile în lectura acestor mari actori, parcă nu îmi venea să cred că sunt ale mele. Într-o aşa de strălucită interpretare, cuvintele din poeziile mele parcă spuneau mai multe, parcă ceea ce dorisem eu să exprim reieşea mult mai clar. Chiar, uneori, aveam impresia că unele cuvinte nici nu le scrisesem eu. După terminarea primei emisiuni, fiindcă o înregistrasem pe casetă, chiar dacă era trecut bine de orele unu din noapte, am reascultat poeziile, cu textul scris în faţă. Bineînţeles că poeziile fuseseră recitate aşa cum le scrisesem eu. Emoţia şi bucuria de a-mi auzi poeziile difuzate la cel mai important post de radio românesc şi faptul că le citiseră doi aşa de mari actori mă făcuseră să am impresia că nu erau întocmai cum le scrisesem eu.

coperta Viorel Serban_In umbra cuvintelorPublicarea primului volum de poezii a venit tot la îndemnul prietenilor. La scurt timp după ce acele cincisprezece poezii fuseseră difuzate la radio, Radu Ruba împreună cu alt prieten, scriitorul Ion Podosu, mă îndemnară să-mi adun poeziile scrise până atunci şi să mă străduiesc să le public. Am fost de acord cu propunerea lor, însă am amânat punerea în practică până prin primăvara lui 2001, când un amic, Marcel Haţegan, pe atunci redactor la Radio Color Orăştie, împreună cu doamna Violeta, bibliotecară la Biblioteca Municipală din Orăştie, au insistat să mă grăbesc cu alcătuirea volumului de poezii, fiindcă ei se vor strădui să îmi găsească sponsori în vederea publicării. Astfel m-am pus pe treabă şi în toamna lui 2001, la editura „Călăuza” din Deva, director Valeriu Bârgău, a apărut placheta de poezii intitulată „În umbra cuvintelor”, prima mea carte publicată. Lansarea a avut loc în 12 octombrie, la Casa de Cultură din Orăştie, acţiune moderată de Marcel Haţegan, cartea fiind prezentată de scriitorul Radu Sergiu Ruba, cel ce i-a făcut şi prefaţa. Au mai rostit cuvinte apreciative: editorul Valer Bârgău, poetul Ioan Vasiu şi Ioan Ceauşescu, redactor Tvr1. Cartea a fost mediatizată de presa hunedoreană, Radio România Actualităţi, în cadrul emisiunilor „Ochiul interior” şi „La lumina sufletului”, emisiuni realizate de poetul şi scriitorul Radu Sergiu Ruba, Radio Timişoara, Radio Color Orăştie şi Tvr1.

Am fost întrebat, uneori, care este poetul meu preferat. La fel cum aş răspunde şi azi, am spus că nu am un poet preferat, aprecierea mea îndreptându-se, de-a lungul timpului spre mai mulţi. În perioada liceului am fost atras de poeziile lui George Bacovia, Lucian Blaga şi Vasile Voiculescu. Au urmat: Charles Baudelaire, Georg Trakl, Marin Sorescu etc. La fel a stat situaţia şi în domeniul prozei. În timpul şcolii de balneofizioterapie, descoperind proza lui Vasile Voiculescu şi plăcându-mi foarte mult, mi-a intrat în cap ideea că dacă vreau şi eu să scriu ceva, aceea nu poate fi decât proză. Până atunci scrisesem câteva poezii, mai mult sau mai puţin reuşite, şi o singură proză. Câteva din acele poezii şi acea povestire au apărut, în anii de liceu, în revista şcolară „Lumina”, editată de elevii şcolii de nevăzători din Cluj, sub îndrumarea profesorilor de limba română Petre Mereuţă şi Valentin Tăutu. Până la revoluţia din decembrie 1989, în proză scrisesem, în afară de acea povestire din timpul liceului, doar unele articole despre diferite evenimente din viaţa nevăzătorilor şi unele materiale medicale referitoare la meseria de masor, apărute în revista „Litera noastră”. De-abia după 1989 m-am aplecat cu adevărat asupra prozei, de pe urma acestei strădanii ieşind câteva povestiri ce au avut succes la concursurile literare organizate de Asociaţia Nevăzătorilor din România.

A doua mea carte, intitulată „Feţele trecutului”, alcătuită din cele mai reuşite povestiri scrise de mine între anii 1990 şi 2000, a văzut lumina tiparului în ianuarie 2003, tot la editura „Călăuza” din Deva.

Cele şapte povestiri ce alcătuiesc acest volum au fost structurate în două cicluri tematice: „Feţele trecutului” şi „Amintiri din şcoala clujeană”. Primul ciclu conţine povestirile: „Mesajul din vis”, „Opt ani în infernul roşu”, „Victime şi călăi, sau templele groazei” şi „Telefonul mobil”, în care sunt evocate evenimente dramatice din viaţa unor personaje aflate în situaţii limită, în timp ce în al doilea ciclu, după cum şi sugerează titlul povestirilor: „Cadou de opt martie”, „Primul meu prieten” şi „Ochii albaştri”, sunt rememorate clipe luminoase şi pline de farmec ale minunaţilor ani petrecuţi de mine în liceul din Cluj. Volumul de povestiri a beneficiat şi de o bine argumentată prefaţă, scrisă cu mult suflet de prietenul meu, poetul Ion Podosu.

În cadrul celor trei lansări, ce s-au ţinut la Casa de Cultură din Orăştie, la Librăria Humanitas din Alba Iulia şi la Librăria „Romulus Guga” din Târgu Mureş, cartea s-a bucurat de aprecierea unor importanţi scriitori şi oameni de cultură: Ion Podosu, Cornel Moraru, profesor universitar, critic literar, redactor al revistei „Vatra” din Târgu Mureş, Ioan Mărginean, Dumitru Mălin şi regretatul scriitor albaiulian Eugen Curta, cel care a făcut şi o amplă cronică povestirilor din volumul „Feţele trecutului”, cronică apărută în revista „Discobolul” din Alba Iulia. Despre carte s-a vorbit elogios şi la Radio România Actualităţi, la emisiunile „Ochiul interior” şi „La lumina sufletului”, Radio Timişoara şi „Radio Color”.

În perioada 2001-2004, unele poezii sau cronici referitoare la proza mea, au apărut în revistele: „Discobolul” din Alba Iulia, „Familia” din Oradea, „Provincia Corvină” din Hunedoara, „Ardealul literar şi artistic” din Deva şi mai ales „Litera noastră”.

viorel-serban_prizonierul-iluziilorCălătorind pe firul vieţii, iată-mă ajungând şi la apariţia celei de-a treia cărţi, a doua de poezie, pe care am intitulat-o „Prizonierul iluziilor”. La această vârstă, în faţa trecerii nemiloase a timpului, este firesc să apară în poezia mea o resemnare, o oarecare împăcare cu destinul. În poezie am încercat să exprim dragostea de viaţă, cu toate necunoscutele ei, dragostea pentru oameni, fascinaţia faţă de acest mister veşnic care este femeia, încercând totodată a-l descifra…

Nu cred în existenţa unei reţete cu ajutorul căreia se poate crea poezie. Fiecare poet îşi elaborează creaţia aşa după cum simte şi în momentul când muza binevoieşte să-l viziteze. De multe ori scriitorul, în timpul creaţiei, trăieşte aproape aievea ceea ce scrie, amintiri, fapte imaginare sau reale, căci amintirile sunt singurul rai din care nimeni n-a putut fi izgonit vreodată.

„Prizonierul iluziilor” poate fi comparată cu o grădină a adierilor iubirii şi a suflului metafizic, cu izbucniri de metafore şi de energii nebănuite. Este poezia unei naturi contemplative, ale cărei priviri se întorc asupra drumului parcurs. Cartea este structurată în două părţi: Partea întâia, „Arhipelagul Euridicei” şi partea a doua, „De la lut la idee”. Volumul este prefaţat de poetul şi scriitorul Radu Sergiu Ruba, bunul şi statornicul meu prieten.

„Arhipelagul Euridicei” este compus din 48 de poeme, iar „De la lut la idee” din 43. Tema primului ciclu de poezii, poeme în vers alb, este iubirea. Femeia, această „flacără arzândă”, ori „tăcută regină” pe nesimţite lunecând, se află pretutindeni şi nicăieri, ca o imagine holografică, în chemarea, uneori zadarnică, a bărbatului. De cele mai multe ori ea trece „ca o nălucă, pe valuri de-amintiri”, în timp ce destinul însuşi devine o prelungă rătăcire de vânare a sărutului, „izvor rătăcitor”, eternă căutare a „multrâvnitei odihne albastre”. Femeia rămâne adevărata muză a poetului, aşteptarea şi chemarea ei devenind, astfel, două motive predominante ale cărţii, transformându-l pe bărbatul îndrăgostit într-un „prizonier al iluziilor”. Râvnind mereu iubirea, „captiv în iubire”, poetul rămâne, definitiv, un prizonier al ideii de iubire, încătuşat în acea, „oază de dor”, considerându-se „un trist adevăr… ce bântuie prin lume”. În cele din urmă, creaţia şi speranţa rămân singura raţiune de a fi a îndrăgostitului, trăind, precum mărturiseşte el însuşi, „între poezie şi speranţă”, cu iluzia că prin artă va dobândi iubirea. Majoritatea poeziilor care alcătuiesc ciclul „Arhipelagul Euridicei” sunt clădite nu atât pe realitatea iubirii, ci mai ales pe absenţa acesteia.

În partea a doua, „De la lut la idee”, paleta tematicii curge de la condiţia omului, în general, la scurgerea nemiloasă a timpului, obsesia morţii, căutarea divinităţii sau redescoperirea ruralului.

„Prizonierul iluziilor” a văzut lumina tiparului la prestigioasa editură clujeană Limes, a poetului Mircea Petean, un as al literaturii din Ardeal, în condiţii grafice deosebite, ceea ce m-a făcut ca şi următoarele trei cărţi să le încredinţez tot lui. În cadrul celor trei lansări pe care le-am făcut volumului de poezii, au vorbit despre carte şi autorul ei, nume importante ale literaturii române ca: Mircea Petean, Cornel Udrea, Ion Podosu, Ioan Mărginean, Ana Hompot etc. Lansările au avut loc la Biblioteca Județeană „Octavian Goga” din Cluj-Napoca, Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” din Alba Iulia şi Teatrul de Estradă din Deva. Cronici despre „Prizonierul iluziilor” au apărut în revistele „Palia literară” – „De la poezia iubirii la existenţialism şi căutare”, autor Ladislau Daradici, „Noua provincie Corvină” – „Un poet nevăzător din Geoagiu Băi”, autor Eugen Evu, prestigios scriitor şi redactor-şef al revistei hunedorene, şi în revista „Litera noastră” – „Din umbra cuvintelor, la Prizonierul iluziilor”, autor Ion Podosu. I-au semnalat apariţia, difuzând poezii din această carte: Radio Cluj, în cadrul emisiunii „Cuvântul care-nfloreşte”, realizată şi prezentată de Ion Podosu şi Ana Hompot, Radio Timişoara, emisiunea „Poezia de dragoste”, realizator Ioan Alexandru Tătar, Radio România Actualităţi, la emisiunea „La lumina sufletului”, realizator Radu Sergiu Ruba.

Spuneam la un moment dat că de mare ajutor, pentru evoluţia scrisului meu, a fost participarea, atât cu poezie, cât şi cu proză, la concursurile organizate de Asociaţia Nevăzătorilor din România şi revista „Litera noastră”. La fel de benefică şi stimulativă s-a dovedit şi participarea, an de an, începând cu 1991, la Festivalul internaţional de creaţie literară „Paşii profetului”, organizat la Oradea de Asociaţia Nevăzătorilor Filiala Bihor-Sălaj, preşedinte Ioan Boiţ, manifestare păstorită de nume prestigioase ale literaturii române: poetul Ioan Moldovan, redactor-şef al revistei „Familia”, criticul literar, profesor doctor Dan Popescu, poeții Ioan Scurtu şi George Vidican, lucrările mele fiind mereu premiate, printre altele, de cinci ori cu marele premiu „Gheorghe Ardeleanu”. Această manifestare culturală de la Oradea a scos şi două antologii cu unele lucrări ale participanţilor, de-a lungul timpului, la acest festival. Prima în 2001 şi a doua în 2011. Am mai fost prezent într-o antologie de poezie, în 2012, la Orăştie, intitulată, „O sută de ani de poezie în oraşul Paliei”.

Urmând îndemnul stăruitor al scriitorului Ion Podosu, bunul meu prieten, de a-mi aduna într-un volum prozele scurte şi paginile de jurnal publicate în revista Asociaţiei Nevăzătorilor din România, „Litera noastră”, în ianuarie 2007 a apărut la Editura Limes din Cluj, cartea mea de proză scurtă „Colecţionarul de amintiri”.

coperta_viorel-serban_colectionarul-de-amintiriCele douăzeci de povestiri ce alcătuiesc acest volum, cu un caracter de autenticitate şi, în acelaşi timp, umoristic, sunt întâmplări din viaţa masorilor, în mare măsură chiar din viaţa mea de asistent medical. În cele mai multe din schiţele acestui volum sunt explorate şi exploatate aspectele banalului, ale cotidianului, care decurg din relaţia masor-pacient, relevate din conversaţia necesară pe care trebuie să o susţină în timpul efectuării procedurii de tratament. Nu numai discuţiile scot la iveală fapte şi întâmplări hazlii, uneori ridicole, alteori frizând absurdul, ci şi situaţiile prin care trece masorul, provocate de aroganţa, ignoranţa, incultura unor pacienţi, dar chiar şi a unor cadre medicale. Povestirile sunt nişte scenete amuzante, în care umorul blând, mai degrabă ironia, nu şfichiuieşte defectele umane, limbajul scâlciat al unor oameni, ci le taxează cu subtilitate, uneori chiar cu un fel de înţelegere. În aceste schiţe, umorul se îmbină cu evocarea, făcând trecerea spre paginile umoristice, pline de o dulce nostalgie, a unor clipe de viaţă irepetabile şi ireversibile. Relatarea este concentrată fără prea multe digresiuni, mizându-se pe caracterul de autenticitate al celor relatate, dialogul fiind viu, spumos chiar. Umorul este o constantă a acestei cărţi, realizat prin comicul de situaţie şi de limbaj, fără a împinge lucrurile la extrem, iar în evocările anilor de ucenicie vibrează cele mai ascunse fibre ale sensibilităţii umane, supuse eroziunii implacabile a timpului.

Cartea „Colecţionarul de amintiri” a beneficiat de patru lansări, care s-au ţinut la: Alba Iulia – Biblioteca Județeană „Lucian Blaga”, Geoagiu Băi – hotel Ceres, Târgu Mureş – Casa de Cultură şi Oradea, Liceul „Emanoil Gojdu”. Au vorbit despre carte, apreciindu-i conţinutul: scriitorul Ion Podosu, prefaţatorul volumului, criticul literar profesor universitar Cornel Moraru, redactor al revistei „Vatra”, poeta Felicia Colda, preşedinta Cenaclului „Lucian Blaga” din Alba Iulia, poetul Ioan Mărginean, poetul George Vidican. Radio Timişoara, Radio Cluj şi Radio România Actualităţi au promovat cartea în unele emisiuni literare.

Drumul creaţiei literare, a creaţiei de frumos, este atât de lung, încât foarte puţini sunt aceia care se încumetă să îl parcurgă, reuşind să ajungă la capătul lui. Cei mai mulţi se pierd la început de drum. Alţii, ceva mai norocoşi, se pierd pe parcursul drumului. Doar cei cu adevărat talentaţi se pot bucura de laurii învingătorului, trăind peste timp în amintirea urmaşilor. În ce mă priveşte, nu pot să spun decât atât, că sper să nu fac parte din prima categorie.

După publicarea celor două volume de proză scurtă, „Feţele trecutului” şi „Colecţionarul de amintiri”, iată că am reuşit să îmi înmplinesc un gând, frământat de multă vreme prin neuronii creierului, acela de a scrie un roman, chiar şi de mai mică întindere. Este vorba despre cartea pe care am intitulat-o, „Dacă ar fi un roman…”, care a apărut în noiembrie 2010, la Editura Limes din Cluj-Napoca, gazdă primitoare a mai multor scriitori nevăzători.

daca-ar-fi-un-roman_viorel-serbanDeşi am făcut din profesie o pasiune, ea ajungând să facă parte din fiinţa şi spiritul meu, nici literatura nu s-a situat mai jos, în lista de preferinţe, atât ca creaţie, cât mai ales ca lectură, căci cititul nu este doar evadare, ci şi iluminare. Universul prozei mele se înscrie pe coordonatele unei lumi îndeaproape cunoscute de mine, din care fac parte integral, lumea masorilor nevăzători. În cartea „Dacă ar fi un roman…”, ca şi în „Colecţionarul de amintiri”, sunt reflectate fapte şi întâmplări trăite, sau pe care aş fi putut să le trăiesc. Acţiunea romanului are o desfăşurare relativ liniară, cu inevitabile întoarceri în trecut, pe care personajele, şi îndeosebi cel principal, Valentin Adam, le trăiesc cu o dulce nostalgie. Personajul narator trăieşte o idilică poveste de dragoste, începută cu mulţi ani în urmă, resuscitată de reîntâlnirea fiinţei iubite. Valentin şi Mirela se reîntâlnesc în staţiunea Vâlcele după ce, cu mulţi ani în urmă, chiar dacă erau căsătoriţi, se întâlniseră la mare. După episodul de la mare se aşterne tăcerea, nu însă şi uitarea. Momentul reîntâlnirii de la Vâlcele face ca dragostea să se aprindă şi mai tare, dar Valentin este cel care ezită, se frământă, analizează pe toate feţele situaţia, argumentul hotărâtor venind din partea Mirelei, care îi va spune că din relaţia lor de la mare a rezultat o fetiţă, Valentina. Masorul Valentin oscilează între raţiune şi pasiune, între luciditate şi ardoare, finalul fiind cel care îi va decide destinul. Ambii protagonişti nu au avut o viaţă sentimentală reuşită cu partenerii cu care se căsătoriseră şi totuşi Valentin e cel care nu poate să ia o decizie tranşantă din primul moment, iar atunci când o va lua, destinul intervine implacabil, el pierzându-şi viaţa într-un accident de maşină.

În această carte realitatea se contopeşte cu ficţiunea, existând atât realitate, cât şi ficţiune. După cum spunea John Fowles, „În general scriitorul nu scrie despre ceea ce are ci despre ceea ce îi lipseşte”, or, cum declară personajul principal al romanului, „Eu scriu pentru a trăi în imaginaţie ceea ce aş dori să trăiesc în realitate”.

Într-o mare măsură, acţiunea cărţii se plasează în lumea nevăzătorilor analizată în raport cu cea a persoanelor care văd. Viaţa mea, datorită meseriei pe care o practic, s-a derulat şi se derulează în strânsă legătură cu lumea celor care văd. Dorinţa mea a fost dintotdeauna să încerc să-i conving pe cei din jur că şi un nevăzător are aceleaşi trăiri, aceleaşi dorinţe, poate fi un om bun sau rău, inteligent sau mai puţin inteligent, la fel ca oricare altul aflat într-o anumită situaţie. Am încercat să arăt care sunt posibilităţile unei persoane nevăzătoare de a percepe lumea, de a rezona cu ceea ce se află în jurul ei, cum principalele mijloace prin care percepe realitatea înconjurătoare sunt simţul tactil, auzul şi mirosul. Lipsa vederii nu te defineşte, este o parte din cine eşti ca persoană, ca o trăsătură caracteristică, dar nu defineşte cine eşti sau ce poţi să faci în viaţă. Nu întâmplător personajul principal al romanului, Valentin, spune într-un loc: „vocea este unul dintre criteriile cu ajutorul cărora stabilesc dacă o femeie este frumoasă sau nu”. Într-adevăr, vocile feminine îmi spun multe, dar nu numai vocea în sine, ci şi timbrul, modulaţiile, pauzele în timpul rostirii cuvintelor, rapiditatea, sau lentoarea vorbirii, toate contribuie la formarea unei păreri, a unei imagini despre acea fiinţă. Acestor aspecte ale vocii li se adaugă, ca criteriu de verificare, formele corpului, dar nu văzute cu ochii, ci văzute cu mâinile, prin pipăire profesională, dacă este vorba de un masor. „Dacă ar fi un roman…”, aş spune că, pentru persoanele care văd, aduce informaţii dintr-o lume mai puţin cunoscută de multe dintre ele: cum se descurcă nevăzătorii pe stradă, în interiorul clădirilor, ce înseamnă pentru ei un spaţiu confortabil, cum se străduiesc să lase a se vedea cât mai puţin infirmitatea.

Un alt fapt, puţin bizar, în legătură cu romanul, avea să mi se întâmple a doua sau a treia zi după terminarea lui de scris. Primesc un telefon de la o doamnă, cu care avusesem o relaţie de prietenie, până acum circa treizeci de ani, ea fiindu-mi pe atunci pacientă doi ani la rând. Ne sunaserăm destul de des, în cei doi ani purtând convorbiri interesante şi plăcute, până când ea mă rugase să n-o mai sun, fiindcă soţul ei, aflând de convorbirile noastre, se supărase. Rămăseserăm înţeleşi să aştept până îmi va comunica că mai putem vorbi. Am aşteptat mult timp telefonul ei, dar aşteptarea s-a prelungit până când numerele de telefon ni s-au schimbat. Când am conceput acest roman, m-am gândit ca eroina principală să poarte numele ei, prezentând o serie de evenimente pe care mi le imaginam că i se întâmplaseră alături de personajul principal masculin. Am mers mai departe cu imaginaţia şi am prezentat cum a decurs viaţa ei şi în cei douăzeci şi patru de ani în care nu am mai ştiut nimic despre ea. După atâţia ani, iată că mă sună şi în convorbirea noastră îmi povesteşte cum a decurs viaţa ei de când nu ne-am mai auzit, cele relatate de ea semănând izbitor de mult cu ceea ce îmi imaginasem eu în roman.

Când sunt în contact cu persoane care mi-au citit cărţile, trăiesc sentimente de bucurie şi satisfacţie, văzând că ceea ce am scris place şi este apreciat. Uneori, însă, în timpul acestor convorbiri, întrebările ce mi se pun, au darul să mă amuze. Unii dintre aceşti interlocutori, dacă mi-au citit cărţile, cred că acum cunosc anumite aspecte din viaţa mea, fiind siguri că unele întâmplări descrise mi s-au întâmplat întocmai mie. Un cititor, luând cunoştinţă de aventura unui masor la Marea Neagră, cu o frumoasă nemţoaică, din povestirea „Masorul, iubirile şi miliţienii”, m-a întrebat, oarecum îngrijorat: „Când aţi avut acea aventură la mare, cu nemţoaica, eraţi căsătorit?” Nu mi-am bătut capul să-i explic faptul că aia-i doar fantezia scriitorului, nu neapărat realitatea. I-am răspuns scurt: „Nu, încă nu mă căsătorisem.” Mulţumit, concluzionase: „Da, atunci e bine.”

O doamnă, de data aceasta, care citise cartea „Dacă ar fi un roman…”, fiind încântată de acţiunea romanului, mi-a declarat foarte convinsă: „Eu sunt foarte sigură că personajul Valentin din carte sunteţi dumneavoastră”. Şi de data aceasta, amuzat, i-am răspuns fără multe explicaţii: „Doamnă dragă, dacă eram eu Valentin, acum altul vă făcea masajul!” Convorbirea avea loc în timpul unei şedinţe de masaj. „Amintiţi-vă, la sfârşitul cărţii Valentin a murit.”

Unei doamne scriitoare, într-un interviu, când m-a întrebat de ce am preferat să ucid, la sfârşitul cărţii „Dacă ar fi un roman…”, personajul principal, răspunsul a fost scurt: „Ca să termin cartea mai iute”.

Cărţii „Dacă ar fi un roman…” am avut bucuria să-i pot face trei lansări, în tot atâtea localuri de prestigiu: Biblioteca Județeană „Octavian Goga” din Cluj-Napoca, Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” din Alba Iulia și la Hunedoara, la Biblioteca Municipală, unde doamna directoare Lucia Tănase, suflet cald şi delicat, ne-a primit cu multă amabilitate şi bucurie. Cartea a fost prezentată de poetul Mircea Petean, editorul cărţii, scriitorul Ion Podosu, cel ce a prefaţat-o, poetul Eugen Evu, care i-a făcut şi o interesantă cronică în revista „Noua provincie Corvină”, intitulată „Un roman al suferinţelor vindecării”, profesor universitar Mihai Pascariu, cronică în revista „Palia literară”, intitulată „Ritmuri literare” şi o altă cronică a scriitorului Ion Podosu în revista „Litera noastră”. I-au semnalat apariţia: Radio România Actualităţi, Radio Cluj şi Radio Timişoara.

viorel-serban_incendiu-in-albastruCu puţin timp înainte de a trimite Editurii Limes volumul de poezii „Incendiu în albastru”, spre publicare, o bună prietenă, citind o parte din aceste poezii, mi-a trimis următoarele rânduri: „V-am citit şi am răscitit ultimele versuri, săptămâna trecută. Astăzi, înainte de a scrie aceste rânduri, le-am citit din nou şi m-am întrebat, bineînţeles cu o anumită reţinere, dacă nu cumva mi-am regăsit mâinile reci printre strofele lor… / Să spun că sunt frumoase, parcă e prea sec cuvântul. Îmi par, aşa, învăluite într-un iz de mister care le dă un farmec aparte. Înainte de a mi le trimite, îmi spuneaţi că sunt fantezii şi că fantezia e una din calităţile oricărui poet, şi chiar aveţi dreptate, pentru că, cel puţin mie, acestea, îmi par altfel decât cele de până acum. Sunt ca şi când ar fi un nucleu, în jurul căruia s-ar putea construi alte şi alte versuri, care se adâncesc şi mai mult în mister, după fantezia poetului, sau care pot dezvălui, discret, câte o parte a realităţii, care apoi să urce iar în visare. Nu ştiu, aşa am simţit eu, citindu-le. Mie mi-au plăcut mult şi sunt sigură că în curând vom realiza lansarea unui nou volum de mare succes.”

Într-adevăr, prietena a avut dreptate, volumul a apărut în ianuarie 2014, editorul Mircea Petean mişcându-se, ca de obicei, foarte repede cu tipărirea, iar prietena mea a avut ocazia să-mi organizeze, la Hunedoara, o foarte frumoasă şi interesantă lansare.

În volumul de versuri, „Incendiu în albastru”, poetul, ajuns la vârsta maturităţii depline, este străbătut de melancolie, de nostalgia tinereţii care s-a dus, fără a se mai putea întoarce. Imposibilitatea întoarcerii în trecut ne face să trăim din amintiri, să retrăim acest trecut prin amintirile pe care le avem. Sunt poezii, în acest volum, care definesc dragostea împlinită sau care urmează să se împlinească, dar cele mai multe vorbesc despre dragostea dorită, dar imposibil de a se împlini vreodată. Sunt câteva şi care reflectă nostalgia după satul natal, după cei care au fost acolo şi acum nu mai sunt. Se mai vorbeşte despre singurătate şi vis, despre infinita dorinţă a unui suflet de a-şi găsi propria jumătate. Poezia este văzută şi scrisă de poet cu sufletul. Este o poezie în care nostalgia, timpul care curge irezistibil, fără a putea fi oprit, în care dragostea, iubirea, merg spre toamnă, spre o toamnă a vieţii, aflată în deplinătatea ei, gândul că primele semne ale iernii sunt foarte aproape, provoacă nelinişte şi chiar regrete.

Vânător vânat de iubire,
Cu amintirea sărutului pe buze,
Prin anotimpuri paşii ţi-ai rătăcit,
Sperând fără speranţă, iubind fără iubire,
Dorind făr-a fi dorit.
La capăt de drum,
Tu ştii că te minţi,
Când încă mai speri că nu-i totul pierdut.

Volumul de versuri „Incendiu în albastru”, apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca, cu o prefaţă de recunoscutul şi apreciatul poet hunedorean Eugen Evu, redactor-şef al revistei „Noua provincie Corvină”, din Hunedoara, a beneficiat de două lansări: prima la Alba Iulia, la Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”, unde tânărul poet Ioan Adrian Popa i-a făcut o amplă recenzie, alături de care au mai vorbit şi scriitorul Ion Podosu şi poeta Felicia Colda. A doua lansare a avut loc la Hunedoara, la Biblioteca Municipală, unde buna mea prietenă, Simona Ciuncanu, secretara Filialei Nevăzătorilor Hunedoara, a organizat, cu mult suflet şi profesionalism întreaga manifestare. Aici au vorbit despre carte, poetul Eugen Evu, care i-a făcut şi o interesantă cronică, ce a apărut în „Noua provincie Corvină”, intitulată „Poezia care vede cu sufletul”, poetul Ion Podosu, Ioan Urda şi poetul timişorean Ioan Alexandru Tătar, redactor la Radio Timişoara, care i-a făcut o amplă prezentare la emisiunea „Poezia de dragoste”, dând pe postul de radio timişorean mai multe poezii din acest volum. Cartea a mai fost promovată şi la Radio România Actualităţi, la emisiunea „Ochiul interior” şi în revista „Litera noastră”.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: