Cutii

de Passionaria STOICESCU

Ordinea are destulă moarte,
ca să pot trăi mai departe,
ca să pot exista,
să pot scrie,
totul trebuie pus la punct
pentru înmormântarea gândului defunct
într-un soi de cutie
concretă sau imaginară…

În apartamentul cutie
cumpărat  pe datorie,
somnul/odihna n-au cum s-apară
decât în  patul-cutie
– coşciugul în viaţă –
în care să-mi  ordonez trupul
– tot o cutie
mult simţitoare şi plângăreaţă –
până-n zori eliberat
de taine şi haine
împăturite în  şifonier,
un vechi dreptunghi – temnicer
unde stau întemniţate/ucise,
ierburi, copaci,
pentru  stofele şi ţesăturile dragi,
căciuli, gulere şi fulare,
cândva blănuri şi piei în mişcare,
foste animale trufaşe,
acum jupuite pe umeraşe…

Cutia camerei închisoare
în care crezi
că te eliberezi
de hoţi şi de nătărăi,
e ghiftuită cu demonii tăi:
fotografii (Doamne, alte cutii!),
tablouri pe pereţi,
chipuri de odinioară
şi onoruri deşarte,
toate ţepene, moarte,
cu miresme de vechi, insolente,
din conserve de sentimente…

Eu, dezordonată deci vie,
scriu în mincinoasa cutie
a unui computer second hand,
fiindcă hârtia nu mai e trend,
încălzind poemul ca un şarpe la sân
amăgindu-mă că rămân
mai mult cu o vreme
în lumea sufocată de cutii şi poeme…