Vise ce nu mor…

de Vasile BELE

Se prefăcuse cerul tot în negri nori
Și tot pământul era împodobit cu flori,
Iar eu timid, sfios… pe-aici că rătăceam,
Ba chiar mergeam pe jos… pe jos singur mergeam…

M-am aplecat și-am rupt o floare
Și-n mâna mea… mi-a spus c-o doare
Și tristă-a fost întreaga zi
Știind, și ea, și eu, că se va ofili…

Făcut-am pași, încă vreo trei,
M-am întâlnit cu dalbii ghiocei,
Frumoși și albi, plini de zăpadă,
Ei mi-au ieșit în cale să mă vadă…

M-am aplecat să-i rup, într-un buchet să-i pun,
Pe unul l-am călcat și m-a strigat: „Jupân!”,
Mi-a spus cu glasu-i stors… văzându-l lăcrimat:
„Jupâne, cu ce-am greșit și de ce m-ai călcat?”…

Nu i-am răspuns, voiam buchet s-adun,
Să le arat că eu le sunt stăpân,
Făcut-am pași, încă vreo mie
Și mi-a ieșit în cale… frumoasa iasomie…

Mirosul ei… ușor, m-a îmbătat,
Culoarea ei pe loc m-a fermecat,
Am vrut s-o rup, fugitu-mi-a din cale,
Plecatu-mi-a din deal și s-a tot dus pe-o vale…

În locul ei, văzut-am mai în jos,
Când roșu, când spre galben un trandafir frumos,
M-am dus spre el, să-l rup să-l pun în buchețel,
Însă, fugea de mine, chiar era sprintenel!

Am dat să fug, ba chiar că alergam
Și-n fuga mea și alte flori călcam,
Călcam pe ei și nu mă înțepam,
Fugeam spre el, fugea de mine… mereu strigam:
„Oprește-te în loc, vorbește-un pic cu mine!”

În fața mea e rai, e râu, e vis
Și-n spate-mi iadul cu focul lui încins,
În urmă nu aș fi vrut să privesc,
Din contră, doritu-mi-am atunci să mă trezesc,
Sinistrul vis… chiar eu să-l risipesc…

Calc multe flori, le calc și știu că fac păcat,
Cu mine eu mă simt un om neîmpăcat,
Călcându-le, în vis, ele s-au transformat
Și trandafiri, și ghiocei, și iasomie… în flori de liliac…

Atunci, din fuga mea rebelă, m-am oprit
Și-mi pare rău din vis că m-am trezit
Și m-am gândit mereu, neîncetat,
De ce, cu florile, în vis, eu m-am certat.

Eu le iubesc nespus, mereu vreau să trăiască
Și de-aș putea, o vrajă-aș face, să nu se ofilească
Și-am stat acolo, în pridvor, o oră, poate două, sau chiar trei,
Gândindu-mă la trandafiri, la liliac, la ghiocei…
Și mă-ntrebam mereu de ce-am visat cu ei.

Și tot acolo stând singur în pridvor,
Privesc spre cer și văd un singur nor,
Singur că mi-am răspuns sunt vise care dor,
Sunt flori tăiate, sunt vise ce nu mor…

Sunt flori ce-au fost tăiate, sămânța se-ofiliește
Și din acest balsam nimic nu mai rodește,
Prin gestul meu rebel, necugetat,
Dorind să le adun, la moarte-am condamnat

Și trandafiri, și iasomie, și flori de liliac,
După-acest vis, în acel an, tot, totul s-a uscat,
De-atunci, dragi prieteni, eu flori nu rup și nici nu tai,
Gândindu-mă că vreau să-ajung, cu florile în rai.

Mă-ntreb și-acum cu o evidentă stupoare,
De ce e condamnată frumoasa, frumoasa floare,
S-o tai, s-o smulgi, s-o rupi… N-o fi durând-o, oare?

Cert e un lucru, tăiată, smulsă, ruptă – ea sigur moare.
Știind c-o doare… știind că moare…
Totuși îți dă parfumul său, îți dă a ei splendoare!

Baia Mare – 3 ianuarie 2018

VISE CE NU MOR…
(acrostih)

Visat-am într-o noapte… Doamne, ce vis!
Ispita fost-a mare… și mare-a fost să fie,
Se prefăcea cerul în nori… și nori-n cer
E bine c-a fost vis… greu de descris…

Ce trist!… Ce trist… plângeam, râdeam, fugeam…
Edenul și cu iadul… pe-acolo mă plimbam…

Nu știu de ce și nici de când
Umblam desculț, plângând și multe flori călcând

Mureau sub talpa mea călcate flori,
Ori roșii, fie albe, ori galbene-n culori,
Râzând, plângând, fugind, murind…