MOTTO: „Eul este conştiinţa de sine […] şi cuprinde cunoştinţele şi
imaginea de sine, atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori”
(P. Popescu-Neveanu, psiholog şi profesor universitar român, 1926-1994)
de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU
Omul se naşte, trăieşte şi moare.
Eul, expresie a personalităţii omului, se naşte, afirmă specialiştii, în jurul vârstei de 3 ani şi se formează prin apariţia conştiinţei de sine. Produs al evoluţiei umane, Eul este puntea care asigură legătura dintre om, realitate şi Sinele Suprem. El determină sensul şi direcţia omului pentru a înţelege, trăi şi proteja identitatea, unitatea, continuitatea şi conştienţa sa pe Pământ. Acestea sunt vârful de lance şi căderea omului. Depinde de el să rămână în vârf sau să decadă.
În forma sa fizică, socială şi etico-morală, Eul se confruntă cu fenomene diverse, unele cu mesaje pozitive, altele negative. Pentru că este mai aproape de realitatea cotidiană a vieţii, Eul, încearcă să fie doar uman, pentru a constata mai târziu că nu a devenit spiritual. Pentru mulţi oameni, existenţa lor pe Pământ reprezintă o repetare zilnică a vieţii în diversitatea ei.
Stresul, depresia şi anxietatea, obsesiile şi traumele, conduc inevitabil şi invariabil la degradarea Eului şi, prin aceasta, la disoluţia personalităţii omului. Puţini oameni încearcă să aibă scopuri înalte, o cale mai sigură, de a creşte şi de a scurta drumul către Sinele Suprem. Un Eu mai puţin puternic şi plin de contradicţii va alterna continuu în bine şi rău, egoism şi generozitate, speranţă şi disperare. Reconectarea sa cu realitatea înconjurătoare şi spirituală se face mai greu, în multe situaţii, el uită menirea sa pentru că şi-a pierdut cheia în călătoria vieţii către Sinele Suprem. În această ipostază, Eul se retrage în sine şi se afundă adânc în confuzie şi agonie.
Desigur, sinele său îi poate fi folositor, dar în neîmplinirea de a găsi sprijin şi prieteni de ajutor, singura soluţie este de a privi înăuntrul său şi de a apela la Sinele Suprem, acel centru al conştiinţei individuale care nu este născut şi nu moare niciodată. Sinele Suprem este izvorul, cunoaşterea, martorul şi protectorul întregii noastre existenţe pământene prin care ne putem realiza identitatea noastră adevărată, ca pură conştiinţă divină.
Îl iubim şi „îl vedem pe Dumnezeu” în tot ce ne înconjoară, suntem fiii lui, creaţi după „chipul şi asemănarea sa”.
Cu toate acestea, nu-L vedem înăuntrul nostru, deşi, simţim ardoarea şi iubirea Lui în toate împrejurările. Eul nostru este părăsit de propria-i fiinţă, sau nu-i dăm ascultare? Ne ştim mai bine Eul, decât cine suntem cu adevărat?
Drumul către Sinele Suprem ni se pare aşa de lung, chiar dacă mintea noastră scânteiază tot timpul prezenţa Lui, în interiorul nostru şi în afara noastră?
Sinele Suprem este foarte departe, întrucât, conştiinţa de sine a omului încă nu s-a contopit cu natura sa puternică. Paşii telurici şi spirituali ai omului se zbat într-un ritm nedefinit, aproape pe loc repaus, şi nu simt cu adevărat dragostea Sinelui Suprem.
Eşecul existenţial, de la o generaţie la alta, poate fi un bun profesor, dacă omul va învăţa ce are bun în esenţa sa, şi nu este prea târziu, atâta timp cât conştiinţa omului rămâne trează. Sinele Suprem este Cel care ne influenţează viaţa în mod benefic în toate împrejurările. Dumnezeu ne protejează în exercitarea liberului nostru arbitru şi prin diferite semne ne transmite un înţeles că este prezent în viaţa noastră.
Eul, dezlănţuit de incertitudini, de riscuri şi de tenebroasele contradicţii din spaţiul şi timpul său, va fi în apele lui când va intra în adormire, iar sufletul va rosti păcatele sale individuale în faţa Sinelui Suprem şi va aştepta dreptatea Tatălui ceresc.
Jocul de şah al Eului cu sinele său se încheie când dispar cărările brăzdate de oprelişti şi ispite. Eul moare, iar sufletul său îşi continuă drumul cunoaşterii spre eternitate. Întoarcerea trupului omenesc în ţărâna din care a provenit va fi însoţită de înfricoşarea Eului că nimeni nu-l va aştepta şi băga în seamă sau măcar să i se recunoască că a fost oglinda în care şi-a imaginat Nevăzutul.
Totuşi, zbaterea Eului de a-şi îmbrăţişa propriul sine şi a cunoaşte Sinele Suprem n-a fost zadarnică, efortul lui a fost, într-un fel, călăuza sufletului pentru a-i oferi şi da vieţii un înţeles.
Acum, sufletul descătuşat din îmbrăţişarea cu Eul său, îşi va continua drumul luminos, unde timpul devine atemporal şi spaţiul infinit. Sufletul va intra pe uşa fericirii într-o altă lume, unde visele şi dorinţele netrăite ale omului devin realităţi. Cei rămaşi pe pământ vor căuta mai departe, „în plimbarea spre somn”, „chipul şi asemănarea” cu Creatorul „celor văzute şi nevăzute”. Ei sunt pe drum, şi în aşteptare, pentru a fi mântuiţi de Cel care le-a dat viaţă. Numai atunci Eul se va dizolva în Sinele Suprem, şi viaţa lui va deveni Rai.
e-Bibliotheca septentrionalis 