Neliubov și pustiul iubirii

afis_film_Neliubov_Нелюбовь_Andrei Zviaghintevde Alexandru JURCAN

Iarnă. Copaci căzuți, ninși. Ca niște gravuri premonitorii. Aparatul de filmat se apropie de scoarța arborilor, descoperă rădăcini atrofiate. Ca la Tarkovski. Așa începe filmul recent al lui Andrei Zviaghințev, premiat la Cannes anul trecut (Jury Prize), nominalizat acum la Oscar – film străin. Ca în filmele sale precedente (Elena, Exilul, Întoarcerea, Leviatan), un pesimism generalizat străbate și acest Neliubov/Loveless/Fără iubire.

O familie în prag de divorț: Boris și Jenia. Fiecare și-a găsit altă jumătate erotică. Un egoism feroce, ură și indiferență. Ea îl insultă, într-un verbiaj grosolan, el tace mereu, însă nici unul nu e atent la fiul Alioșa (12 ani), care plânge dincolo de uși, auzindu-i. Pentru ei, copilul e un obstacol în calea fericirii lor viitoare. Pe de o parte, lacul și pădurea, iar mai apoi spațiul urban vast și pustiu. Doar Alioșa e în osmoză cu natura, aruncând pe ramuri o panglică de plastic din șantier.

Filmul are două părți: studiul cuplului și căutarea copilului care a dispărut. Copleșiți de inerția vieții lor moderne, într-o mondializare monstruoasă, cei doi părinți află de dispariția băiatului abia peste 36 de ore. În fața polițistului, ei se insultă reciproc, obligați să se suporte pe parcursul unei anchete anevoioase. Fugă, accident, răpire?

Domină în film o culoare albastră. Da, o lume glacială, cu individualism și cinism. Ce reprezintă copacii morți, dacă nu cumva dezrădăcinare și dezumanizare? O Rusie între modernitate și tradiție. Ca în toate filmele lui Zviaghințev, sufletul rus apare distrus. Unde e Rusia cea glorioasă în ideea de suferință colectivă? Ce simbolizează divorțul? Scenele de sex nu conțin căldură, sunt bizare, mecanice. Oamenii au figuri moderne jalnice, într-o societate în căutare de morală, în spații betonate, cu practica selfie, ca o spălare a creierului. Ființele și-au pierdut sufletul și își justifică mereu egoismul (că nici ei n-au primit iubire).

Camera de filmat nu se grăbește, cu distanțare, cruzime și eleganță misterioasă. Iată un thriller intens, între hipnoză și intensitate. O regie între naturalism și documentar, un pamflet surprinzător, cu o carnație filmică dozată. Clădirea dezafectată devine un simbol al națiunii ruse, o mărșăluire haotică într-un marasm cvasioniric, ca o nouă cădere în infern (scenele de acolo sunt impregnate total, în mod asumat, de Călăuza lui Tarkovski). O Rusie deprimantă, cu o singură speranță: solidaritatea în căutarea copilului. De la Antonioni, Bergman, Tarkovski, dar și Haneke (mai ales Happy-end), Andrei Zviaghințev a citat regrete și suferințe bulversante, venerând cu originalitate similitudinile.

Suspansul persistă, la fel ca și indiferența: ce face Boris cu noul copil? îl aruncă în pătuțul de plastic, ca pe un obiect deranjant. Oceanul de tristețe nu acceptă vreo schimbare. Trunchiuri căzute, zăpezi insidioase, blocuri cenușii. Filmul e o capodoperă: perfect echilibru între formă și conținut.

Reclame

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: