Taragotistul

de Leon-Iosif GRAPINI

Despre cetate, prima oară am auzit de la badea Florea, taragotistul, avea poveștile lui, ni le spunea cu voce misterioasă, făcându-ne atenți și lăsându-ne de cele mai multe ori cu întrebări nesatisfăcute, în cel mai bun caz, cu un răspuns în doi peri, când termina o povestire, fără a ne lăsa timp să ne exprimăm nedumeririle, își lua taragotul adus cu el și lăsat în așteptare, în spatele său, pe scaunul scos din casă, și se punea pe cântat, doinea de se auzea până dincolo de marginile satului dacă era instalată liniștea înserării, cel mai adesea sufla în instrument duminica, după-amiaza, cânta și încânta asistența de pe uliță, bărbați, dar mai ales femei, cu toții așezați pe lavițe, când povestea, în afară de noi, copiii, cei mari nu-l prea ascultau, fie cunoșteau istorisirea, fie nu dădeau crezare, în vreme ce vorbea, bărbații și femeile își vedeau de treaba lor pentru care au ieșit la drum, ei jucau o carte, comentând întâmplările de peste zi și de peste săptămână, ele conversau pe teme cotidiene, știrile fiind întoarse pe toate fețele, dar când bătrânul începea a doini, toți, pe rând, se lăsau captivați de acordurile muzicale și purtați în locuri numai de ei știute, unde se aflau, ascunse, regrete, nostalgii, doruri și iubiri, sentimente ce nu pot fi dezvăluite, ci doar trăite și retrăite pe un fond muzical elegiac și copleșitor, când melodia devenea tânguitoare, ochii unor neveste cădeau pradă melancoliei, ba, mai mult, lăsau o lacrimă să le umezească geana. Badea Florea, slab ca un țâr, cu obrajii scofâlciți, cu fruntea ridată, cu mustață albă și stufoasă și cu părul ca neaua, tuns scurt, ce i se vedea de sub pălăria învechită, pe care, mai mult ca sigur, nu o dădea jos din cap nici când dormea, cel puțin așa ne imaginam noi, închidea pleoapele pentru o mai bună concentrare, pentru a nu se lăsa distras și punea atâta suflet în cântec, încât el însuși părea o prelungire a fabulosului instrument, ca și cum acordurile muzicale s-ar fi întors din văzduh, ar fi pătruns prin tubul conic și s-ar fi răvășit în sufletul bătrânului solist, dându-i noi imbolduri de a cânta. Numai soția lui, lelea Ilena, vară bună cu mama, nu se lăsa pradă cântării, ba părea ușor iritată, revoltată, uneori, când moșneagul uita de sine și de lume, ea știa cel mai bine ce reacții se potrivesc momentului de încântare colectivă, o fi fost supărată din motive ce țineau de neînțelegeri între ei, poate chiar mai mult decât niște simple neînțelegeri, câteodată, când ne vizita, vorbea cu mama pe ascuns, îi făcea destăinuiri, mama dădea din cap, semn că a priceput și că o compătimește, altfel, când făcea echipă cu noi, mama, eu și sora mea, cu opincărița satului, prietena cea mai bună a mamei, și cu mama lui Nelu cel mare în lungile zile de vară, când eram duși cu săptămâna la cules de fructe de pădure, pe care le vindeam în centrele de colectare, lelea Ilena era o prezență agreabilă, voioasă, îi ținea isonul opincăriței, cea mai hazlie femeie din copilăria mea, pusă mereu pe șagă. Instrumentistul știa și melodii săltărețe, de joc și voie bună, mai rar cânta una, două, mai mult la cererea ascultătorilor sau când simțea nevoia să se distreze pe seama tinerelor neveste înșirate pe laviță, acordurile zglobii și atrăgătoare îndemnau la joc, dar cum să joace femeile tinere în colbul uliței, de capul lor, ar fi fost lipsă de respect față de cele bătrâne, însă nu se puteau abține, băteau cu opinca pe loc, ceea ce pe taragotist îl distra de minune. Nu știu cum era ca soț, nu am îndrăznit s-o întreb pe mama ce secrete deține de la soția lui, m-am mulțumit cu înțelegerile mele sugerate de spusele bunicii, biata Ilenă, vorbe rostite nu o dată, deci, nu am habar ce fel de om era în familia sa, avea un fecior și o fată, amândoi căsătoriți și cu copii, fata lui, rămasă în casa părintească, una dintre nașele mele de botez, era mama Anisiei, prietena de joacă a surorii mele, în ciuda acestor presupuse adevăruri, care nu-l situau într-o lumină favorabilă, eu și ceilalți prichindei de pe uliță ne dădeam în vânt după bătrân, și el, la rându-i, ne dorea prin preajmă, îl încânta prezența noastră și căuta fie o poveste, fie un joc inventat spre a ne bucura inimile. Cel mai mult îi plăcea să ne facă din învelitori de carte colorate și învechite, avute numai el știa de unde, bumbuște, desena pe materialul de plastic cercuri după conturul monedelor, de la cea mai mică, de cinci bani, până la cea mai mare, de trei lei, le decupa cu foarfeca, apoi, cu o lamă folosită, le zimțuia pe margini, rezultând stele multicolore, fiecare stea de o anumită culoare, le așeza una peste alta, de la cea mai mare, la cea mai mică, alternând culorile și potrivind zimții peste goluri, le străpungea mijlocul cu un bold pe care îl îndoia la spate și ni-l prindea în piept, o muncă migăloasă și de durată, copii eram câțiva, iar bumbuște ne doream cât mai multe, să ne umplem pieptul, în timp, cine era atent cu propriile decorații, cum le numea bătrânul, avea cu ce se mândri, nu-i vorbă, și el avea o răbdare de invidiat, era meticulos, înarmat cu multă atenție și străduință, doar băieții aveau parte de aceste insigne, nici măcar rugămințile nepoatei sale nu-l înduplecau să-și încalce propriile reguli, fetelor le făcea păpuși decupate din mucava, figurine de animale rezultate în urma unor împăturiri bine ticluite ale colilor de hârtie, ce mai, nu era numai un meșter priceput, ci magician în toată puterea cuvântului. Când termina bumbuștele, ne alinia în fața scaunului scos în uliță, trecea prin fața fiecăruia, ne agăța micul obiect în piept, spunând, Pentru merite deosebite în serviciul militar și pe front te decorez cu medalia steaua republicii și te înaintez la gradul de general, uneori se distra, Pentru merite deosebite în ajutorul dat părinților, te decorez cu cea mai înaltă distincție de pe ulicioară, bumbușca bumbuștelor, și te înaintez la gradul de mareșal în ograda ta, apoi, după ce ne arăta mișcarea și se asigura că o putem executa cât de cât, asta de fiecare dată, probabil iubea pasul de paradă, ne punea să defilăm prin fața lui, pe acordurile singurului marș cunoscut lui, Drum bun. Într-una din zile, nu știu cu exactitate ce anotimp să fi fost, primăvară sau toamnă, iarnă, cu siguranță, nu, cum nu-mi amintesc în ce clasă eram, probabil, la gimnaziu, mă întorceam de la școală, veneam pe uliță când, pe portița de la târnațul casei în care locuia badea Florea, portiță ce asigura accesul în cerdac direct din ulicioară, iese val-vârtej lelea Ilena, căutând din priviri pe cineva, dă cu ochii de mine și mă roagă să-i vin în ajutor, Bine că te văd, hai de-mi ajută să-l ridic pe bade-tău Florea în pat, Dar ce a pățit, a căzut pe dușumea, întreb, îndreptându-mă spre intrarea în pridvor, Da, E grav, Mai grav nici că se poate, e mort. Din doi pași și trei mișcări, cum se spune, am ajuns acasă, lângă mama. Mult mai târziu, când frica de morți mi s-a diminuat considerabil, am regretat nespus acțiunea mea fricoasă, cu toată teama, aș fi putut să dau o mână de ajutor, era meritată pe deplin. Multă vreme am păstrat așa-zisele decorații, ele s-au pierdut odată cu alte lucruri dragi mie, Oracolul, colecția de artiști și vedete de cinema, vederi cu orașele țării, lucrări de control la română notate cu zece plus, primele creații lirice și în proză, multe naive, desigur, adunate într-un caiet studențesc, cele mai reușite desene, caietul de compuneri și altele, de care, acum, nu-mi aduc aminte. Am pierdut bumbuștele, dar imaginea bătrânului îmi este și acum vie în minte.

El mi-a vorbit despre istoria satului nostru, despre vizitele împăratului pe aceste meleaguri, despre cum s-au împărțit munții la comunele de pe vale, despre popa cel bătrân, nu doar față bisericească, ci și cărturar de seamă, despre podul metalic de peste marele șanț, ce a despărțit așezarea în două, o parte, într-un imperiu, cealaltă, într-altul, ajungând, astfel, să se lupte sătenii între ei, neamuri cu neamuri, părinți cu copii, despre fortăreața din comuna vecină, de unde se trag strămoșii noștri, despre prințul închis într-o cetate ridicată pe valea îngustă, ce coboară în localitatea învecinată din munții de miazănoapte, cum era cetatea o închisoare nu doar pentru fiul majestății sale, ci și pentru cei care-l deserveau, pentru armata care-l păzea, pentru toți cei trăitori în micuța așezare unde s-a ridicat edificiul împărătesc, Da, da, vă uitați la mine și nu vă vine a crede, chiar așa au stat lucrurile, împăratul, întrucât se temea pentru viața singurului său moștenitor, a înălțat o fortăreață în sătucul de peste munți, într-un turn și-a închis scumpa lui odraslă, a pus străjeri să apere uriașa cetate și singura cale ce ducea spre ea, trecătoarea străbătută astăzi de oamenii locului, când prințul s-a făcut mare, iar împăratul se afla pe ducă, a părăsit cetatea și ținutul, trecătoarea fiind închisă și odată cu ea ferecați au fost și sătenii în creierii munților, știu povestea de la moșul meu, el spunea că un flăcău a scăpat cu viață din închisoare, a trecut munții cu chiu, cu vai și s-a aruncat în partea astalaltă, el a povestit ce și cum cu acel loc și cu acea fortăreață, lumea nu crede, zice că e numai o poveste de adormit copiii, însă eu știu că nu e așa, sunt cărți scrise cu toate poveștile astea, ce zic eu, nu-s povești, ci adevăruri de netăgăduit, cărți scrise, chiar așa, trebuie căutate, ca adevărul să iasă la lumină. L-am întrebat și pe badea Leontin, fierarul comunei, dacă a auzit de toate astea, De unele am de știre, de altele, nu, împăratul a venit la noi de două ori, dar despre cetate, din câte cunosc eu, doar moșneagul a auzit, cât despre cărți, nu bag mâna în foc că ar fi, cum nici nu mă prind că nu ar fi, poate cândva vor ieși la iveală, abia atunci vom fi siguri că ele există.

Cum aveam o obsesie, cetatea din comuna vecină, într-o sâmbătă, când era târg, m-am hotărât cu noii mei prieteni, Eugen și Vasile, să o vedem. În această zi, patru autodube pentru muncitorii la mină duceau gratis oamenii la târg, cred, în baza unei înțelegeri între primărie și conducerea exploatării miniere. Multă lume frecventa bâlciul, pe lângă mărfuri aduse de prin țară, îmbrăcăminte, alimente fel de fel, lucruri de folosință casnică și gospodărească și câte altele, cu siguranță, vă sunt cunoscute, dacă ați trecut o dată printr-un iarmaroc, pe lângă toate acestea, se vindeau animale sau se tăiau la abatorul din apropiere, unde era mai tot timpul înghesuială, câțiva oameni se însoțeau la o oaie sau la un vițel, așteptau tăierea animalului și carnea cumpărată deja de la proprietar. În centrul comunei, de unde se vedea cetatea, o autodubă pleca, alta venea, când am coborât cu prietenii mei din mașină, mama, care mergea des la târg, chiar și numai pentru a-și scălda privirea printre tarabe, relaxându-se, fiind urcată în autovehiculul ce tocmai o lua din loc, m-a zărit pe geam și m-a amenințat cu degetul arătător, semn cunoscut. Ce să mai vizitezi cetatea, i-am văzut în treacăt, pe deasupra clădirilor ridicate în preajmă, vârful singurului turn rămas în picioare, m-am strecurat printre oamenii lăsați în urmă de autoduba plecată, sperând ca mașina cu care am venit să ia cale întoarsă cât mai grabnic, ceea ce a și făcut, în scurtă vreme s-a adunat lume suficientă, ne-am îmbarcat și am pornit spre sat. Șanse ca autovehiculul să-l întreacă pe cel așternut la drum adineauri erau minime, doar o minune putea să mă scoată din impas și să mă salveze de la o bătaie certă, dar minunile se produc când nu te aștepți, mi-am spus rugăciunile în gând, Doamne fă cumva să ajung înaintea mamei, și a făcut, s-o fi lăsat înduplecat de rugămințile mele, neconsiderând o greșeală dorința de a vedea o cetate, deși am încălcat o interdicție, nu aveam voie să plec de capul meu cine știe unde prin sat, darămite în comuna vecină, o fi dat curs altor cereri, oamenii apelează des la bunăvoința Sa, mai ales la nevoie, oricum, a înfăptuit un miracol, a tras prima mașină pe dreapta, i-a dat gând șoferului să coboare și să verifice cine știe ce problemă sesizată la motor, timp suficient pentru ca vehiculul în care mă aflam să o depășească și să ajungă cu doar trei, patru minute mai repede, îndeajuns pentru a mă da jos și a mă comporta cât de cât firesc, ca și cum aș aștepta-o pe mama să se întoarcă de la târg. Când a coborât și m-a văzut, s-a arătat surprinsă, Te-am zărit în comună, Pe mine, nicidecum, ce să caut eu acolo, Măi să fie, și eram atât de convinsă că ești tu, sigur nu mă minți, Sigur, deși vocea începea să-mi tremure, însă Dumnezeu abia acum și-a încheiat minunea, a tras-o de mânecă pe o femeie, a adus-o lângă mama și i-a pus în gură aceste cuvinte, Bine că te văd, hai într-o parte, am ceva de vorbit cu tine. Uite așa, am scăpat ca prin urechile acului. Să mai spună cineva că nu există miracole.