Culegătorii de zmeură

de Leon-Iosif GRAPINI

În ciuda greutăților de tot felul, cu doi copii pe cap, cu o mamă cicălitoare, cu muncă zi de zi pe ogoarele și fânețele satului, cu nevoi multe, mama era o fire veselă, încrezătoare și comunicativă, prin casă cânta mai tot timpul, deretica și gătea cântând, torcea și țesea cântând, avea o voce minunată, așa credeam noi, așa și era, însă nu și-a cultivat talentul, nu avea cum, mama, ca toate tinerele neveste din sat, iubea mult muzica populară, nu rata niciun spectacol folcloric ținut la căminul cultural, acasă fredona melodiile auzite. Cunoștea câteva cântece, unele mi le amintesc, Trandafir cu creanga-n apă, Adă, Doamne, trenu-n gară și Dodă, dodă. Scena pe care putea să se desfășoare în voie, cu toată priceperea și forța era zmeurișul. Sursa noastră de venit, constantă, sigură și substanțială, în toți acei ani, a fost dată de banii câștigați de-a lungul verii, prin strângerea și vânzarea la stat a fructelor de pădure, zmeură, mure și afine. Multă lume făcea asta, inclusiv femeile și copiii cu avere, bărbații, mai puțin, nu pentru că ar fi fost un lucru nepotrivit lor, dar erau angajați la mină sau la pădure. Din leii adunați ne cumpăram lemne de foc pentru întregul an și porc mare, care, tăiat înainte de Crăciun, ne asigura carnea de trebuință până primăvara târziu. Odată trecuți de unsprezece ani, eu, și de doisprezece, sora mea, am devenit amândoi culegători de fructe de pădure vară de vară, ne vom păstra acest statut și după ce mama se va recăsători și nu va mai face echipă cu noi, până la terminarea liceului, colindând pădurile de pe toate văile și coastele montane alături de lelea Sabina, opincărița satului, de soția taragotistului și de mama lui Nelu cel mare. Plecam de acasă cu săptămâna, de lunea dimineața și până sâmbăta după-amiaza, pe jos ori cu mașina muncitorilor forestieri, dormeam în camerele nefolosite ale cabanelor muncitorești, pe paturi cu salteaua goală, mare huzur, sau pe priciul gol, după cum era clădirea de nouă sau de veche. Cum multă lume se ocupa cu asta, inclusiv străini de sat, mama ne trezea cu noaptea în cap, ieșeam pe furiș din cabană și luam calea zmeurișului, erau locuri bogate ori sărace în tufe de zmeur, cu boaba mare sau mică, mama și opincărița le cunoșteau pe cele îmbelșugate și spornice, culegeam în liniște, să nu ne dăm de gol, unii ne pândeau și ne luau urma, cum la fel făceam și noi la nevoie, când se lumina bine de ziuă ne descopeream unii pe alții în același parchet. Dacă nu mai era nimic de ascuns, începeau discuțiile cu voce tare, bârfele și glumele, dar și reprezentațiile opincăriței, se urca pe scenă, o cioată ori o movilă, și se dădea în spectacol, era atât de amuzantă și plină de haz, încât lumea se oprea din cules pentru a savura momentele comice, mama ne certa, Lăsați râsul, treceți la treabă. Presată de nevoi, de timp și mai ales de bani, mama nu găsea timp pentru relaxare, prietena ei nu avea casă grea, divorțată fiind, fără copii și cu o meserie bună, opincile încă aveau trecere, se deda acestei îndeletniciri mai mult din plăcere. Nu vreau să las impresia că mama era ursuză, nicidecum, avea momentele ei de bună dispoziție, îndeosebi seara, după ce număra banii, ai ei și ai noștri, chiar și peste zi, fie când nu găseam zmeură, fie când găseam prea multă, atunci cânta de se răsuna pădurea și valea, însă cânta ori participa la discuții culegând. Lelea Sabina nu doinea, acest har nu l-a avut, dar avea altul, știa să compună strigături și să chiuie, spre hazul asistenței, Ce să fac, n-am de ales, iată-mă iar la cules, de cules n-aș mai culege, mai bine vocea mi-aș drege, să vă veselesc din gură, cu o faină strigătură, Foaie verde foi ca mura, eu nu pot să îmi țin gura, nu mi-o țin și strig la lume, și mai rele, și mai bune, voia bună să se-adune. Într-una din zile, nu și-a ținut gura, a strigat la lume, mai exact la o anumită persoană, și a avut parte nu de voie bună, ci de spaimă, de unde ne aflam, se vedea pe coasta unui munte o turmă de oi la pășunat, opincărița a strigat din toți rărunchii, să se facă auzită până acolo, deși erau slabe șanse de reușită, Uuu, măi, bade de la oi, lasă-le și hai la noi, lasă oile-n pierit, hai la mine la iubit, după vreun ceas, dovadă că m-am înșelat, șansele de reușită nu au fost slabe, apare în zmeuriș un cioban între două vârste și întreabă strigând, Care-i muierea ce m-a chemat la iubit. Chiuitoarea din smeadă cum era s-a făcut albă ca varul, s-a pitit între tufele de zmeur, un străin culegător i-a sărit în ajutor, să o scape de amor, iată că m-am molipsit de la opincăriță, oricum, românul s-a născut poet, revenind, chiuitoarea a avut norocul, sau nenorocul, ca un bărbat să-i sară în apărare, calmându-l pe oierul dornic de distracții amoroase, acesta s-a întors nesatisfăcut la oile sale. După-amiaza, pe la patru, cinci, lelea Sabina și lelea Ilena plecau din zmeuriș, când o auzeam pe opincăriță spunând, Eu sunt carea, care mănâncă mâncarea și o ia valea, eu cu sora mea ne pierdeam tot cheful și sporul, odată cu ele plecau și glumele, și discuțiile interesante, și poveștile hilare, rămâneam la cules până se vedea la mână, când ajungeam la cântar, cum era denumit centrul de colectare, se înnopta, ne mai rămânea timp de masă și de primenire sumară, alți copii sau tineri erau sătui de joacă și de stat, cele două coechipiere ne așteptau cu mâncare gătită, ciorbă, orez fiert, tocană de cartofi și altele. Pe lângă fiecare cabană forestieră ființa un centru de colectare aflat în grija pădurarului, al cărui canton se găsea în zonă, și a familiei acestuia, soția și copiii, centru care avea și un punct de aprovizionare cu pâine, conserve de legume, de pește, de fasole, de fasole cu costiță de porc, de carne presată, bomboane, biscuiți și câte și mai câte, mama, cel mai adesea, cumpăra pentru prânzul de a doua zi conserve de pește și tocană de legume, aveau preț mai mic, dimineața mâncam pâine cu slănină, cu brânză și cu ceapă, câteodată ceapa era înlocuită cu părădaisa, mărul din paradis, pătlăgeaua roșie, pe înțelesul tuturor, numai seara serveam hrană caldă, așa cum am spus. Zmeura, culeasă în oale mici, legate la brâu cu un bârneț, de către femei, cu cureaua din pantaloni, de către bărbați, se aduna în găleți de metal sau de plastic, duse în spate cu traista ori cu rucsacul cine avea, mici fiind, ne bucuram de fiecare dată când umpleam vasul de la brâu, Mamă, mi-am umplut oala, strigam când unul, când altul, Bine, taci și culege, taci, deoarece vorba strigată îți demasca locul, culege, întrucât vasul mic și plin nu era cine știe ce izbândă, până la găleata plină mai era mult de lucru. Pentru un culegător de vârstă mică, așa ca noi, umplerea vasului te bucura nespus, deși, când nu se găseau fructe la discreție, se număra fir cu fir, răbdarea fiind pusă la încercare, iar oala deșertată, al cărei fund metalic suna a gol când primele boabe se aruncau în ea, te ducea la disperare. Ca să încapă o cantitate mai mare în găleată, zmeura se îndesa cu mâna, nu prea tare, ca să nu dea siropul pe dinafară și ca să nu fie refuzată la centru, când fructele se găseau din belșug, făceam două drumuri pe zi. La cântar, se stătea la coadă, până îți venea rândul răsturnai conținutul vasului pe un celofan întins pe o masă lungă și alegeai impuritățile, gozurile, cum le cunoștea toată lumea, frunze, codițe, ace de brad, boabe verzi sau uscate, mama nu avea de îndeplinit această operațiune, culegea cu multă atenție, însă ne ajuta pe noi, zmeură curată nu am adunat nicicând, deși eram un culegător fruntaș, cunosc doar un băiat din sat care a fost mai harnic decât mine. Copiii pădurarului treceau pe la mesele noastre, selectau cu nonșalanță cele mai mari și mai cărnoase boabe de zmeură, le băgau în gură ostentativ și le savurau cu plăcere, se considerau copii de domn, își permiteau să profite de munca ta, părinții lor tăiau și spânzurau la cântar, nu puteam zice nimic. Când siropul era din abundență, se măsura concentrația cu un aparat, dacă tăria corespundea standardelor, zmeura cântărită se vărsa în butoaie de lemn cu saci de celofan înăuntru, mult mai târziu au apărut și butoaiele de plastic, primeai banii și pe aici ți-e drumul, dacă nu era bună concentrația, fie ți se refuza zmeura adunată, fie ți se accepta, scăzând din totalul kilogramelor o bună parte. Multă lume a fost furată la cântar, fiecare trăiește din ce muncește, ți se căuta nod în papură, fie că ai adăugat apă, existau și zmeurari care puneau la încercare vigilența pădurarului, fie că sunt prea multe impurități, motive pentru a te taxa cu câteva kilograme. Cunosc un bărbat care, copil fiind, a fost înșelat pe față de multe ori de un anume șef de centru, când copilul a ajuns șofer pe autobasculantă, transportând minereu de la mină la exploatarea din comuna alăturată, flotație în limbaj local, pădurarul cu pricina, ieșit la pensie, având drum la târg, îi făcea mereu semn cu mâna să-l ia în cabină, nu l-a luat niciodată, ba, mai mult, după câteva refuzuri, o dată a oprit mașina, a deschis ușa și i-a explicat omului de ce nu-i face acest serviciu, M-ai furat la cântar cât ai putut, nu mai sta la ocazie când mă vezi. În viață toate se plătesc, mai devreme sau mai târziu. Cu afinele era aceeași rânduială la centru, munca fiind mai grea, se aduceau cu spatele, în coșuri de nuiele, tocmai de pe munte. Să răspund unei eventuale întrebări, cu toate că ursul era un vizitator statornic al zmeurișurilor, îi plăceau și lui fructele delicioase, nu am dat față cu niciunul, cu cerbi, ciute, porci mistreți sau căprioare m-am întâlnit, de șerpi nu mai vorbesc, am văzut cât să-mi ajungă pentru toată viața. Abia după ce se închideau toate centrele de recoltare și nu prea mai zăreai culegători prin zmeuriș sau pe munte, adunam fructe pentru casa noastră, mama făcea sirop și dulceață de zmeură, de mure și de afine, bune de să-ți alungi copiii, alte dulcețuri nu aveam în cămară decât atunci când neamurile de la oraș ne vizitau, de Paști sau de Crăciun, neamuri care îi aduceau bunicii astfel de bunătăți. Când vom fi adolescenți, în absența mamei, această îndeletnicire va fi mai plăcută, ne vom bucura fără restricții de hazul opincăriței, doar până joia la prânz, când, însoțită de lelea Ilena, va pleca în sat, ne vor lăsa nouă slănina, cartofii, ceapa și roșiile rămase, dar ne vor lăsa și cu lacrimi în ochi în momentul despărțirii, serile la cabană vor fi plăcute, chiar încântătoare, vom cunoaște tineri străini de sat, ne vom aduna la discuții și la jocuri de societate, ne vom întâlni la vedere sau pe ascuns băieți cu fete, vom lega prietenii, un lucru tot nu-l vom face, nu vom strica bani pe dulciuri, de frică să nu afle mama. O să spuneți, cam lungă și plictisitoare povestea asta cu fructele de pădure, eu, care n-am citit-o, ci am trăit-o, vară de vară, opt ani de zile, ce să mai zic.