Povești de (ne)adormit copiii

 

Fragment din romanul Viața, de la capăt, în curs de apariție la Editura Paralela 45

Grapini_Sant_inaugurare Centru Gusti

Leon-Iosif Grapini, vorbind despre cărțile sale la inaugurarea Centrului Cultural „Dimitrie Gusti” din comuna Șanț, Bistrița-Năsăud, 9 aprilie 2018

de Leon-Iosif GRAPINI

OPINCĂRIȚA SATULUI, lelea Sabina, nu era vecină cu noi, deși locuia la nici o sută de metri de casa noastră, nu avea acest statut, fiindcă locuința sa, aflată la strada principală, peste drum, chiar în gura uliței, nu se găsea în locul copilăriei mele, mic fiind, în drumul mare ieșeam rar, nu doar eu, ci toți copilașii de pe ulicioară, și-a câștigat însă faima de cea mai bună povestitoare, avea un umor inegalabil și irezistibil, o dorea lumea la șezători, nu numai noi, copiii, ci și femeile părtașe la aceste întruniri, nu era vecina noastră, dar cea mai bună prietenă a mamei era, mult timp au întreținut prietenia, până ce anii s-au strâns peste ele și, odată cu ei, s-au strâns și vorbele spuse când ar fi trebuit să rămână nerostite, ducând la bănuieli și la neînțelegeri, nu s-a ajuns la certuri, ci doar la o adâncă tăcere, din care niciuna nu a vrut să iasă rostind cuvintele magice, Iartă și tu, că eu am iertat. Mică de statură, cu picioarele crăcănate, cu fața tuciurie, a cărei expresivitate era salvată de ochii negri, zglobii și atoatevăzători, te acapara cu privirea-i jucăușă și mai ales cu vorba, vorba dulce mult aduce, vorba hazlie mult îmbie, intra mereu printre ultimele femei la șezătoare, întrebând, V-a fost dor de mine, răspunsul, cum bănuiți, era același de fiecare dată, Dooor, rostit într-un glas de copii și de femeile așezate deja la lucru și la taifas, Apoi, și dacă nu v-a fost, eu tot am venit. Venea și pe nepusă masă, atunci nu rata ocazia de a folosi expresia ei preferată, C-un pantof și c-o opincă, iată-mă-s la voi în tindă. Neavând trecere la bărbați, înfățișarea nu o ajuta, când se găsea câte o nevastă tânără și atrăgătoare să-i amintească asta cu răutate, replica fără supărare, Îs micuță, nu-s drăguță, dar te bat la opincuță, cum ar veni, trăia din meseria ei, nu pe spinarea bărbatului. Jovialitatea ascundea regrete și frustrări, date de singurătate, divorțată și fără copii fiind, îi treceau pragul o cumnată și nepoții din partea a doi frați, rar, cât să nu spună că e lăsată de izbeliște. Atelierul ei era camera de dormit, iarna, sau tinda ori cerdacul, vara, un atelier ambulant, tot ce ținea de meseria sa încăpea într-un coș de nuiele ascuns sub pat, un butuc, câteva tipare din carton, două ciocane, daltă, foarfece, cuțit, sulă, potricale, altfel zis, preducele, un ghem de sfoară, un tub cu vaselină și cam atât. Lele Sabină, cum faci opincile, întrebam curioși, Cu mâna, răspundea zâmbind în colțul gurii, Hai, spune-ne. Ne spunea sau ne arăta, cum se taie cauciucul după șablon, sunt șabloane după picior, de copil, de bărbat și de femeie, pe mărimi, opincile se deosebesc între ele, cele bărbătești au gurguiul lăsat, iar cele femeiești, ridicat. De ce au femeile gurgoiul opincii în sus, să nu ne spui că de aia, Nu, dragii lelei, așa sunt ele, femeile, învățate, dacă au nasul pe sus, de ce nu ar avea și gurgoiul, batăr că, după voia și placul femeilor, bărbaților le-ar sta mai bine cu gurgoiul ridicat decât cu el lăsat, și râdea în hohote. Doar ea și femeile aflate în preajmă pricepeau aluzia. Se fac găurile, ne lămurea opincărița, spre vârf mai mici, încolo mai mari, nojița de cauciuc e așijderea, la gurgui, îngustă, la îngurzit, adică la tiv, mai lată, se tivește până la călcâi, apoi se fac găurile pentru nojițele de lână, cum poartă lumea acum, înainte nojițele au fost din același material cu opinca, piele sau cauciuc, așa cum mai vedem la moșnegi, mai demult opincile se făceau din piele de porc sau de vită, Acum de ce nu se mai fac, N-aș ști pricina, că porci sunt chiar mai mulți decât pe vremuri, și zâmbea mulțumită de vorbele spuse. În fundul curții, într-o lemnărie, stăteau în așteptare, aruncate la voia întâmplării, camere de cauciuc învechite și nefolositoare, la care au renunțat șoferii de autobasculante sau de remorci, opincărița le primea în dar sau pe bani, după cum era de sufletist ori de avar șoferul, zgârcenia celor mai mulți săteni, șoferi sau nu, era impusă de nevoi. Am avut opinci la doi-trei ani, doar de frumusețe, le încălțam de Paști, mai mare fiind, le purtam numai la munca pe ogor sau la cules de fructe de pădure, mama avea opinci de sărbătoare și opinci de toată ziua, la biserică rar vedeai o țărancă sau un bătrân în costum popular fără aceste încălțări, cine încălca tradiția intra în gura satului. Flăcăii și bărbații în floarea vârstei, în sărbători, purtau cizme de box cu tureac, acestea făceau parte din portul popular bărbătesc, dar la lucru pe câmp sau în pădure opinca era la putere. Nu am în minte costul unei perechi de opinci, știu doar că erau trei prețuri, pentru bărbați, femei și copii, opincuțele pentru copilași costau cât cele bărbătești, material mai puțin, migală mai multă. Cu anii, opincărița va trăi tot mai puțin din meseria ei, nu își va pierde priceperea, dar se vor împuțina clienții pe zi ce trece.

În șezătoare, casa era plină, vecinele se înghesuiau în singura încăpere locuită. Șezătoarea se ținea în casa noastră, întrucât a fost prima de pe uliță iluminată electric, prin grija unchiului meu electrician de meserie. Îndeletnicirile femeilor trebuie amintite, cusut, tors și ștricănit, pe înțelesul tuturor croșetat, am folosit acest regionalism de dragul graiului local și din respect pentru toate femeile din copilăria mea care nu știau că acului de ștricănit i se spune corect croșetă. Toate erau vesele, puse pe glume, cele spuse cu voce tare, decente, totuși, cele fără perdea se rosteau în șoaptă, degeaba ne ascuțeam auzul eu cu sora mea să prindem cuvintele, ele se ascundeau bine în glasul scăzut, râdeau toate cu poftă, numai lelea Anisia avea un râs reținut, dojenindu-le cu blândețe pe tinerele neveste, Mai încet că vă aud copiii, Dacă aud, ce aud le va fi de folos mai încolo, când vor fi mari, răspundea opincărița. Bunica lua parte rar la veselia comună, știm asta, de altfel nu găsesc în minte o imagine cu ea râzând sănătos, poate doar una în care surâde mai mult din obligație. Cu un soț plecat cu săptămâna la lucru, nepăsător la nevoile ei și ale casei, apoi rămasă văduvă la o vârstă nu prea înaintată și cu o casă neterminată, bunica, ocolită de putințe și izbânzi, nu putea rămâne în amintirile mele veselă și plină de viață, decât slabă, uscată, fragilă, cătrănită de cele mai multe ori. Ea stătea pe pat și ștricănea ciorapi, în afară de tors, practicat rar, era singurul lucru de mână știut. Lelea Anisia torcea, pe lângă furca de tors ea își aducea și scăunelul de acasă, fiind învățată cu al ei, torcea și lelea Sabina, celelalte alegeau pânzături, împleteau ciucuri la fețe de masă sau la ștergare țesute, croșetau, atente la munca lor și la ce se povestea. Toate bune și frumoase până la orele unsprezece noaptea, când badea Leontin dădea semnalul de stingere, trei întreruperi scurte ale curentului electric, lucrătoarele înțelegeau că mai au o jumătate de oră ca să încheie lucrul și sporovăiala și să ajungă acasă. Nu trebuia ca omul să fie de față ca să afle ce vorbe ieșeau din gura femeilor, știa el bine ce ocări i se aduc, și nu doar în această casă, mai erau șezători de lucru cu neveste, șezători de distracții cu fete și feciori, întâlniri între bărbați la o țuică și la o carte, poate chiar și flăcăiandri întârziați la drumul mare.

Grapini_Sant_inaugurare Centru Gusti

Leon-Iosif Grapini (dreapta), la inaugurarea Centrului Cultural „Dimitrie Gusti” din comuna Șanț, Bistrița-Năsăud, 9 aprilie 2018

În aceste seri se spuneau cele mai teribile povești, și care dintre ele ar putea înspăimânta mai mult dacă nu cele cu morți și cu satana. Lelea Sabina era o povestitoare desăvârșită, povestea fie cu glas scăzut, fie ridicat, știa să folosească intonațiile adecvate, să înlocuiască brusc șoapta cu vorba răstită, ba și mai și, se folosea de mimică și de gesturi ca să descrie stări sufletești, cel mai adesea, așa cum ne gândim cu toții, teama și groaza. Le ascultam cu sufletul la gură, nu doar eu și cu sora mea, ascunși sub învelitoare în patul de la perete, ci și femeile din casă, întreaga asistență fiind cuprinsă de spaimă. Întâmplări reale sau nu, gândeau nevestele, cât se poate de adevărate, eram siguri noi, cei mici, cele mai multe dintre ele aveau loc în satul nostru. O știți pe aia cu șeful de post, întreba opincărița, aparent indiferentă la atmosfera din încăpere și din cale-afară de atentă la firul tors, Nu, n-o știm, răspundeau lucrătoarele, Să v-o spun, Daaa, Ei bine, într-o noapte întunecată de să-ți bagi degetele în ochi nu alta, cam așa, pe la miezul nopții, milițianul iese din post și se îndreaptă spre casă, ce o fi făcut până la ceasul acela târziu la slujbă numai el știe, o fi avut omul de lucru în acte, nu și-o fi terminat treaba de peste zi, s-o fi anunțat ceva control, iar lucrurile nu-i erau în bună regulă, o fi fost altă pricină, Dumnezeu știe, el, așa cum ziceam, o ia spre casă, nu apucă bine să treacă podul, că aude pași în spate, lipa-lipa, întoarce capul, nu vede nimic, noapte era, cum v-am spus, numai că, după ce te dedai cu întunericul, ochii văd cât trebuie, și înainte, ca să nu te abați de la drum, și înapoi, ca să-ți dai seama cine ți-a luat urma, cum am zis, în spatele lui, nimic, merge mai departe, i s-o fi părut, judecă el, ni se par multe ziua, darămite noaptea, merge ce merge și iar aude pași în urmă, privește iarăși peste umăr, nu dă cu ochii de nimeni, însă inima începe să-i bată mai tare în coșul pieptului, poate mi s-a năzărit, își dă curaj în gând, mai avea până acasă nici mai mult, nici mai puțin ca din gura ulicioarei până la sfat, om în toată firea și, pe deasupra, om al legii să se înfricoșeze nu prea vezi, după cum îl știm, mare-i mirarea să aflăm că se teme noaptea pe drum, dacă el nu a cutreierat noaptea satul, apoi cine altul s-o fi făcut, merge mai departe, cu mai puțin curaj și cu mai multă frică, mărește pasul, în urma sa, lipa-lipa, cineva sau ceva, Doamne păzește-mă, se ținea de el ca scaiul de oaie, gata, atâta vitejie câtă să-l oprească locului ca să vadă cine-l urmărește mai are, face stânga-mprejur, e chiar hotărât să întrebe, care-i acolo, noaptea vorba te îmbărbătează, auzindu-te, crezi că nu ești singur, dar nu apucă să zică nici mâc că încremenește de groază, în fața sa, ce să vezi, un căpău mare cât un urs și negru ca smoala stă pironit pe labe în mijlocul drumului și se uită fix la el cu niște ochi roșii ca jarul, omul simte o răceală pe șira spinării, picioarele i se înmoaie, nu într-atât, încât să nu mai aibă puterea să se răsucească pe călcâie și să o ia la sănătoasa, ceea ce și face, sunau pietrele sub talpa cizmelor, căpăul după el, îi simțea răsuflarea în ceafă, a ajuns la poartă, a intrat în ocol, de acolo, în casă, nu s-a mai uitat înapoi, dimineața poarta stătea deschisă. Lelea Sabina s-a oprit din povestit, privește să vadă dacă a obținut efectul așteptat, l-a obținut, femeile erau albe la față, își făceau cruci scurte și dese, pentru a îndepărta răul și a liniști sufletul, iar noi tremuram ca varga sub pătură. Du-te de-aici, că nu ești întreagă la minte, bagi copiii în toate boalele, unde ai auzit tu pățania asta, o mustră aspru bunica, singura din încăpere palidă la față de felul ei, o cruce a făcut și ea, nu poți ști niciodată, numai că ea se închina mereu, o cruce făcută de frică sau pentru că așa-i era obiceiul, doar ea știa, Apoi, lele, eu v-am spus ce-am auzit, dacă nu dai crezare, du-te de-l întreabă pe șeful de post. Până și noi, cei mici, eram la curent cu frica sătenilor de copoi, cum să te duci să-i pui întrebarea, e adevărat ce ați pățit, te scoate afară în șuturi, de nu cumva te alegi și cu o porție zdravănă de bătaie, n-ar recunoaște nici în ruptul capului. Dintotdeauna, șeful de post era poreclit căpăul.

Dar pe aia cu stânca găurită o știți, întreba povestitoarea, neluând în seamă spusele bunicii, Nu o știm, poți s-o spui, numai un pic mai repejor, că acuși dă semnalul Leontin. O paranteză se impune, demult, în timpul imperiului, pe drumul care duce peste munte în provincia vecină, la vreo zece kilometri de sat, era un tunel de câțiva metri, săpat în stâncă, numit de localnici stânca găurită, care, după lucrările de lărgire și de întărire a drumului, și-a păstrat doar un perete și tavanul, așa cum a fost în copilăria mea, când vor intra în folosință mașinile înalte, va dispărea cu totul. Dacă nu o știți, să v-o spun, începea a povesti lelea Sabina, era pe înserat, ba, ce zic eu, era mai mult noapte decât zi, niște gospodari coborau călare din munte, să fi fost trei, patru, nu localnici, străini, se aflau în mers aproape de stânca găurită, caii înaintau la pas, poate i-or fi trudit până acolo sau nu aveau oamenii grabă, și cum veneau ei așa la vale, când mai să ajungă la stâncă, bidiviii se opresc locului, își înalță capul, fornăie, dau îndărăt și se întorc la deal, călăreții pricep că animalele au simțit ceva, poate o dihanie, de urs și de lup se sperie calul, îndeamnă caii la mers, se apropie din nou de stâncă, ți-ai găsit, dobitoacele nu voiau să pășească mai departe, dădeau înapoi, bărbații îi ogoiesc cât de cât și își ciulesc urechile, în liniștea nopții se auzea o melodie, ceteri, taragoturi și acordeoane, glas cântat nu, se crucesc oamenii, cum să nu se crucească, muzică să se audă la ceasul acesta și în acest loc nu-i ceva obișnuit, poate niște nebuni de muzicanți, rătăciți pe aici și la minte, își bat joc de trecători, poate fi și așa, unul mai viteaz se dă jos de pe cal și merge spre locul cu pricina, cum înainta, cum muzica se auzea tot mai deslușit, ca în cele din urmă să se dumirească, melodia ieșea din peretele stâncii, ca să se asigure că nu se înșală, își lipește urechea de stâncă, ascultă și i se face părul măciucă, dinăuntru venea muzica, dar răzbăteau și râsete drăcești, era o holcă în toată regula, înspăimântat, o ia la goană spre tovarășii de drum, le spune ce și cum, nu mai mică le este și lor înfricoșarea, apoi știți și voi că acolo e locul necuratului, doar s-a mai întâmplat o drăcie ca asta, când, la deal de stâncă, peste pădure, străbătea aerul un fuior de foc. Ești bolundă, a făcut o apreciere scurtă bunica, mama a întrebat curioasă, Și ce s-au făcut drumeții, Habar n-am, ce-am aflat, v-am spus, Asta cu stânca găurită o cunosc și eu, am auzit-o când eram băietă, oamenii au trecut prin pădure, pe partea cealaltă, dar de fuiorul de foc n-am auzit, Apoi, dumneata, lele Anisie, nu-i fi umblat prin locurile unde s-a povestit, Adevăr grăiești, eu nu-s așa plimbăreață ca tine. O altă întâmplare din satul nostru, la fel de spăimoasă la acea vreme, o știu tot de la opincăriță, spusă atunci sau în altă seară. O las pe ea să povestească. Odată, într-un miez de noapte, omul de pază din fața sfatului, stând el așa cum stau bărbații fără treabă, cu mânurile în jeburi, numai ce aude pași venind din sus, lipa-lipa, își lungește ochii și vede în zarea lunii un om ieșit la șpațir, nu părea a fi de pe la noi, că era înțolit bine, cu haine domnești și cu clop de paie pe cap, cum în sat nu se poartă, când ajunge în dreptul sfatului, dă seara bună, paznicul îi răspunde, cu toate că nu-l cunoaște, nu l-ar fi cunoscut nici dacă ar fi fost ziuă, străinul o cotește pe ulița bisericii și se îndreaptă spre țintirim, paznicul, se ia după el, nu părea a fi hoț, însă un necunoscut chiar și așa fercheș dă de bănuit, când a trecut de poartă, drumețul s-a făcut nevăzut, cum nu i-a mai dat de urmă, omul de pază s-a întors la locul lui, abia a doua zi a aflat, cu mare spaimă, că domnul cu clop de paie e fratele Hildei, îngropat nu de multă vreme în țintirimul nostru.

Cea mai înfricoșătoare poveste am aflat-o de la badea Leontin, m-a urmărit multă vreme, povestea, vreau să spun. Fiind elev de gimnaziu, mama era mai înțelegătoare, interdicțiile s-au împuținat, aveam voie să merg la film din când în când, nu înainte de a-mi fi făcut temele și de a-mi fi terminat treburile. Iarna, era noapte când mă întorceam de la cinematograf, mergeam spre casă însoțit de Miluț și de Tinu până în gura uliței, ei fiind la acea vreme mutați în partea de sus a satului, dacă se nimerea ca Nelu cel Mic sau Dănuț să nu fi fost și ei la cinema, străbăteam ulița de unul singur, ducând în spate povara unei frici care mă cuprindea de fiecare dată, poveștile de groază auzite se buluceau în mintea mea, personajele lor înspăimântătoare se țineau scai de mine, cel mai tare însă mă îngrozea mogâldeața lui badea Leontin. Ce rău îmi părea atunci că nu locuiam la șosea și cu câtă invidie mă gândeam la prietenii mei scutiți de temeri. De la fierarul satului am reținut o singură întâmplare înfiorătoare, al cărei pățit a fost el însuși.

Vara, badea Leontin împreună cu familia se mutau în casa de la munte, aveau acolo o fâneață, dacă vremea era bună, în trei săptămâni terminau cu fânul, mai coborau în sat, în zilele ploioase, el și cu soția, după una, alta, el se interesa de miniuzină, cum merge treaba, dacă se descurcă ucenicul de unul singur, mai meșterea ceva pe lângă casă sau în fierărie, mai potcovea un cal ori se întâlnea cu prietenii la o țuică și la o discuție, la o poveste cu vecinele se întâlnea și nevasta lui, la munte știrile și bârfele nu ajung deloc sau ajung cu întârziere. Într-o după-amiază, pe când nu erau încă urcați la munte, badea Leontin prelucra în atelier o bucată de fier, ceva acolo, el știa ce, noi, cei mici, buluc în ușa fierăriei, îl urmăream fascinați, s-a oprit din lucru și ne-a întrebat, Mă, copii, voi altceva mai bun nu aveți de făcut, Nu, am răspuns într-un glas. Am fi avut, câte nu are la îndemână un copil pentru a-și pierde timpul, însă atunci ne-am găsit o bună distracție în a-l privi pe meșterul făurar, curioși să aflăm ce iese din mâna lui, mână în care, nu pot uita asta, barosul părea un ciocan obișnuit. Mă, ne băga iar în seamă, voi ați văzut-o, Nu, pe cine, Pe mogâldeață, stă pitită după foale, și a ridicat barosul în aer, îndreptându-l spre burduful acționat cu piciorul printr-o pedală și un scripete, cu rol de a sufla și a întreține, astfel, focul din vatră. Nu vedeam nimic, nicio mișcare, o teamă ne-a cuprins, totuși, deși era zi, Eu am văzut-o odată, la casa din câmp, vreți să știți povestea, ne-a întrebat privindu-ne cu interes, atent la reacția noastră, care nu a întârziat să vină, Vrem, vrem. Mai bine nu am fi vrut, căci, așa cum am mai spus, ani buni m-a urmărit mogâldeața, dar un copil oricât de fricos ar fi nu-și poate stăpâni curiozitatea. Păi, dacă vreți, ia treceți voi acolo, pe bolovani, să v-o spun, noi ne-am conformat, luând loc pe pietrele mari, scoase din albie și aliniate lângă gard, aproape de atelier, pe ele se așeza lumea aflată în așteptare, lume venită cu treburi la meșter. A lăsat la răcit în butoiul cu apă bucata de metal cu o formă încă nedefinită, a pus barosul deoparte, s-a șters pe mâini cu o cârpă neagră și soioasă de atâta folosință, și-a băgat mâna în buzunarul șorțului de piele, a scos un pachet de țigări Mărășești, și-a aprins una și, trimițând pe deasupra noastră rotocoale de fum puturos, a început să povestească. Păi, dacă văd că vă interesează, fie cum vreți voi, s-a petrecut tărășenia anul trecut, când ne aflam la fân la locul nostru din munte, era înserat bine, de nu cumva beznă în toată regula, zgâmboii ăștia doi ai mei dormeau duși, eu duhăneam lângă sobă, Lucreța, femeia mea, își strica ochii la o lampă chioară, ștricănind o bluză, mama, așezată în celălalt pat, cu o mână sub cap, nu-l slăbea din ochi pe tata, care aducea cu brațul din șură lemne de foc și le stivuia sub sobă, un braț, două, trei, ho, că-i bugăt, strigă mama la el, astâmpără-te, nu vezi că nu mai e loc sub sobă, trântește-te pe pat, ori cată-ți altceva de făcut, nu tot umbla pe ușa asta, că intră frigul, era vară, dar de câteva zile cerul s-a stricat, mai mult ploaie decât soare, ne chinuiam cu niște porșori, ba împrăștie-i, să dea bruma de soare pe ei, ba adună-i, să nu-i prindă ploaia, de am crezut că întrăm în iarnă cu claia nefăcută, tata se astâmpără, se pune pe un scaun, cu mâinile pe genunchi și cu uitătura pe fereastra întunecată, sigur o beștelea în gând pe mama, stând noi așa, numai ce auzim oarece zgomot afară, o trosnitură, o tropăitură, ceva de felul ăsta, însă tare mă tem acum că nu mai vreți să vă povestesc, Ba vrem, ba vrem, te rugăăăm, zi-ne ce-a fost, Fie pe voia voastră, dar să nu spuneți mai apoi că nu voi ați vrut, Nu, nu spunem, spune-ne mai departe, Tata se uită la mine, eu, la el, nevasta dă-i înainte cu ștricanul, n-o fi auzit, că așa-s femeile, aud numai ce vor, nici mama nu a băgat de seamă, clipocește în pat, iară se aude ceva, de data asta mai vârtos, mai zdravăn și mai aproape de casă, ce-i, Leontine, mă întreabă muierea, lăsând ștricanul în poală, e cineva ori ceva afară, o fi, zic, trăgând ultimul fum din țigară și aruncând chiștocul în sobă, du-te să vezi, mă trimite ea, dacă ești așa de curioasă, du-te tu, îi arunc vorbele în față, tata se scoală de pe scaun, bag seama cu gândul să iasă afară, dar cade la loc ca secerat, înspăimântat de-a binelea de niște bătăi puternice în ferestre, în toate trei deodată, așa de puternice, că se cutremură casa și inimile noastre, mama sare ca friptă din pat, ce-i, ce-i, ce să fie, zic eu, om ști dacă ieșim unul dintre noi afară ori dacă intră în casă cine n-are de lucru, ultimele vorbe le-am rostit apăsat și tare ca să le audă și cei care ne tulbură liniștea și ne pun răbdarea la încercare, mă, mai bine nu v-aș mai spune, ce vine pe urmă e cam hâd, Nuuu, zi-ne, Mă tem să nu vă scăpați în nădragi, să am apoi de-a face cu mamele voastre, Nu ne scăpăm, Fie cum vreți, nevasta strigă la mine, Leontine, eu mă uit la ea, avea ochii cât cepele și obrazul galben ca turta de ceară, bine, bine, mă duc, nu că mi-ar fi fost târșală, însă cine-ți bate în fereastră îi musai să-ți bată și în ușă, și bate, bate așa de tare de-mi stă și mie inima în loc, mie, care nu m-am temut nicicând la viața mea, de nimeni și de nimic, am mers noaptea prin păduri și prin alte locuri, nu știu ce-i frica, dar a bubuit ușa de mai să sară din țâțâni, mă ridic de pe scăunel cu gândul să ies afară, cu toate că, drept să vă spun, nu prea îmi dădea ghes curajul, când să fac primul pas, ușa se deschide singură, împinsă de o mână nevăzută, se deschide înceet, înceet, cu un scârțâit lung și ascuțit de ne sfârtecă inima de groază, înlemnim cu toții, mama dă să cadă jos leșinată, nevasta, tot cu ochii cât cepele, tata era ca o stană de piatră de ceva vreme, numai ăștia mici, zgâmboii, dorm duși, i-a trudit fânul, dar și zbenguiala, prin crăpătura ușii, în întunecime, nu se vede nimic, iar se cutremură ferestrele, toate trei în același timp, au sunat de parcă cineva cu forță drăcească ar fi vrut să le scoată din țâțâni, Lucreța sare în picioare și se dă de mama, care tocmai se pregătea să leșine, s-au trezit și schimonosiții ăștia mici, au ridicat capul, n-au priceput prea bine ce se petrece și s-au culcat iar, mă, copii, înainte de a ieși afară să văd ce am văzut, n-ar fi mai nimerit să mă opresc, nu vreau să fiu de vină că ați intrat în toate boalele, Nu intrăm, cei care l-au îndemnat să continue aveau vocea gâtuită, abia au reușit să îngaime cele spuse, unii nu mai puteau vorbi, le-a sleit sângele în vine, Bineee, merg mai departe cu povestea, îmi iau inima în dinți, mă duc la ușă, prind de clanță, trag de ea ca să încap a ieși, scârțâitul iar ne sfârtecă inima, ies în șură, în șură ce să vezi, Ce, ce, am întrebat noi, până și cei care și-au pierdut glasul și l-au regăsit, Nimic, nu era nimeni și nimic, ies din șură afară și rămân țintuit locului, tot așa cum sunteți și voi acum, o înfiorare îmi trece pe șira spinării, ce zic eu, până în călcâie m-a străbătut, mă uit cu băgare de seamă, mai încolo, nu departe de mine, la câțiva pași, o mogâldeață, cum bătea lumina lunii pieziș, ajutată de zarea slabă ieșită din casă în urma mea și pe fereastră, am putut vedea că e o femeie mică și grasă, de-ar fi fost bărbat era mai înaltă arătarea, să tot fi avut până-ntr-un metru și jumătate, era toată păr, plină de păr din cap până în picioare, de sus până jos, un păr negru ca tăciunele, ca să vă dați seama, semăna cu o căpiță de fân, nu am văzut mânuri, picioare, nas ori gură, numai niște ochi bulbucați, albi ca laptele, îmi zic în gând, ori mă fulgeră cu uitătura de-mi iau tălpășița de pe lumea asta, ori îi trag eu o spaimă, urlând la ea, de nu ne mai cearcă veci, nu apuc să fac ce mi-a trecut prin minte, nici mogâldeața nu se dă la mine, că se face dintr-odată nevăzută, așa, ca și cum n-ar fi fost, mă mai uit eu încolo, încoace, nu mai văd nimic, dau îndărăt, intru în casă, simțind că mă strânge ceva de spate, și-i liniștesc pe ai mei, o mogâldeață a fost, dar s-a dus, mama, făcându-și cruce, adaugă, ducă-se pe pustii, cam asta ar fi întâmplarea. No, dragii mei, de mogâldeața asta am zis că stă după foale, iar voi nu ați văzut-o. În câteva secunde a rămas singur, fumând în ușa fierăriei, zâmbind și uitându-se după noi cum alergam ca apucații.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: