Dragă Blaise Pascal,
eu, trestia cugetătoare,
pe al vieţii mal,
(conform afirmaţiei tale)
îmi permit o negare:
„Omul este aşa de mare (zici tu),
încât măreţia lui reiese
şi din aceea că se ştie nenorocit. Un copac nu se ştie nenorocit. (…)”
Stau sub un pin
şi te citesc/citez…
Ca-ntr-o biserică inhalez
răşina lui binemirositoare,
semnul cert al lacrimilor cu care,
pentru că a fost lovit
şi-a astupat rănile,
ca să nu se mai simtă nenorocit…
Să-ţi linişteşti rana în chihlimbar,
e semn de mare şi înalt cuget,
semn de har…
Îmbrăţişez pinul
şi-i sărut scoarţa
pentru comunul destin
al nenorocirii,
pentru preaplinul simţirii
de trestie şi de pin…
This entry was posted on Sâmbătă, 16 iunie 2018 at 12:06 am and is filed under Literatură. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.
You can leave a response, or trackback from your own site.
