Ce faci astăzi?

de Irina Lucia MIHALCA

Irina Lucia MihalcaMă uit pe geam
şi nu te văd,
îmi beau cafeaua…
nu e
şti în zare,
pendula ticăie
a sfârşit de an,
viaţa are
formă de sferă gotică.
Ce face Irina?
E fericită?

Ce fac astăzi, mă întrebi,
strivind forma barocului târziu,
violoncelul de Prado, sublimele sticle Murano,
când labirintul plin de rouă foşneşte nostalgic.
Ca la o intrare, în oraşul plin de oglinzi,
cobori şi aduni norii.
Pe fereastra gândului departe te uiţi,
tot mai departe
treci de mine cu privirea…
Zâmbesc, ştiu, inevitabil,
te captivează atâtea forme suprarealiste,
Spirala ce-ţi cutremură vitraliile visului
– o Galatee în mii de contururi –
Pendula ne ticăie din prima secundă.
– Sparge-o de nu-i suporţi sunetul!
Acum îţi citesc enigma dorinţei
– „Spania” şi
„Dream of Venus” –

Ce-i fericirea? mă întrebi.
Căutarea, mereu căutarea
spre ultimul tablou – „Coada de rândunică”…

Să zicem că sunt în trecere la Buenos Aires… Da, totul e posibil!
Să zicem că am cîteva clipe libere, intru, pentru o cafea dulce-amăruie, la Caffe Intim, în timpul unui tango. Mă priveşti, cu mintea mă pictezi. E soare şi culorile pastel străpung interiorul.
Ai vrea să dansăm un tango teribil de pasionant, chiar dacă nu ştii să dansezi.
Acum simţi şi vrei să dansăm,
simţi nevoia unei tandreţi infinite… lumina se crispează-n jurul umbrelor noastre şi tremură
Mă inviţi la dans, ca o vioară de Cremona sub mâinile tale vibrez. Ameţitor, muzica îşi continuă ritmul, piruetele te duc narcotic în timp, într-un timp colorat, plin de miresme, de amintiri –
străfulgerări de flash-uri prin peliculele derulate.
Să zicem că neatent m-ai călcat pe picior, inexplicabil percepi pierderea unui timp unic…
[între două respiraţii îţi apleci capul pe umărul meu]… fugar mă priveşti în ochii mei asiatici, adânci, în care te scufunzi şi, uite, mă ridic pe vîrfuri şi-ncet îţi şoptesc:

Singur aşteptând toamna,
ca şi cum ai aştepta un vis de ceaţă,
o altă viaţă sau ce doreai.
Neîntrupându-se,
frunzele zboară spre alte gări…

Ca un tren alburiu
în care urci fără să ştii,
aştepţi ochii ei
plutind de dincolo de timp…

Şi, iată, vezi copacii
ce te-au îmbrăţişat odată cu ea,
singuri şi galbeni, nocturni şi nebuni
cum era zâmbetul ei!
Vei înţelege mai târziu, poate, mult prea târziu!

În ceaţa fumului am dispărut,
muzica îşi continuă un alt ritm…
Regreţi atâtea, totul, dar mai ales viaţa
ce ţi-a devenit o povară albă, neagră, enormă.

1 februarie 2012

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: