Halloween – sărbătoare, frică sau realitate devastatoare? Perspective misionare

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Cuprinsă de o mare febră a curentului occidental, societatea tradițională românească tinde să se voaleze într-o măsură ridicolă față de ceea ce ea se dorește a fi. Sărbătorile pseudo-religioase au devenit după Revoluția din 1989 un soi de bareme moderne ale experiențelor spirituale, sărbătoarea Halloween fiind cea mai reprezentativă dintre acestea. Sub masca globalizării, fenomenele travestirii în diverse chipuri demonice iau o mare amploare, iar acest fapt contribuie în mod direct la aplatizarea trăirilor religioase autentice. Rafinarea discernământului personal al fiecăruia trebuia să fie o activitate prin care omul se putea apropia de Adevăr, dar lipsa fondului spiritual autentic a deviat traiectoria umană spre personificarea demonicului. În acest context, an de an, Biserica se confruntă cu inconștiența unora dintre membrii ei, pentru care „sărbătoarea” Halloween a intrat în ciclul evenimentelor ce necesită a fi celebrate cu mare fast.

Izvoarele istoriei mărturisesc că această sărbătoare a morților are un fundament religios, că ritualurile care însoțeau Samainul se compuneau din forme spirituale, toate acestea ca o amintire a spiritelor malefice care își făceau simțită prezența printre cei vii. Acea noapte a celebrării cultului morților avea o dublă semnificație, deoarece marca inclusiv intrarea într-un nou an calendaristic, odată cu sfârșitul recoltelor de toamnă. Potrivit etnologilor, trecerea de la un an la altul avea o importanță deosebită în istoria fiecărui popor. Se crede că acele trei zile de întuneric care guvernau finele unei luni calendaristice au contribuit în mod direct la apariția stării de frică a omului vizavi de forțele naturii sau de fenomenele spiritiste care îi inundau ființa prin multitudinea semnificațiilor lor. Pe baza acestor momente desprinse din taina marelui Univers, la nivelul psihologic al omului au început câteva modificări substanțiale, unele dintre acestea manifestându-se prin acțiuni tranzitive și reflexive. Surprins de mișcarea lăuntrică a existenței sale, omul a căutat un factor de protecție, apelând la diferite ritualuri care să-i confere echilibrul psihologic și spiritual de care avea nevoie. Cu siguranță, abordarea contemporană a sărbătorii Halloween caută să îndeplinească același rol, de aceea, eliminarea elementelor distructive ale răului caută a se realiza azi prin purtarea măștilor, a costumelor și a deghizărilor de orice fel. În realitate, această formulă de deghizare într-o ființă demonică contribuie la un dialog semipermanent cu cel a cărui chip se poartă. Omul nu conștientizează pericolul la care se supune, lăsându-se cuprins de natura comercială a festinului. În câmpul său energetic se produc modificări care se absorb în atitudinile sale, motiv pentru care mulți dintre susținătorii acestei „sărbători” devin pe parcursul acelei zile mult mai agresivi, violenți sau impulsivi.

Ceea ce caracterizează cu adevărat „sărbătoarea” Halloween este senzația de frică. Sub diferitele ei aspecte, frica este cel mai invizibil sentiment, deoarece îl determină pe om să aibă o atitudine sub nivelul său rațional. În studiul Frică, supărare, agresivitate, doctorul Ranschburg Jenő afirmă: „frica mobilizează omul la evitarea pericolului și totodată armează organismul”[1]. Sub acest aspect, se poate explica obiceiul celților de a aprinde focuri în aer liber, încercând astfel să înlăture forțele demonice ale răului sau senzațiile de frică ce puteau apărea prin raportarea față de acestea. Din fericire, acest obicei este păstrat și azi, cu atât mai mult cu cât el a dobândit o altă însemnătate, mult mai profundă, mai ales pentru creștini. Printr-o analogie, focul este considerat ca fiind prezența lui Dumnezeu în mijlocul celor care țin o lumânare aprinsă, deoarece energia pe care lumina acesteia o dispersează nu devine doar ca un factor curățitor, ci totodată ea îl apără pe om de orice teamă.

Întoarcerea omului spre lumină trebuie să fie actul trezviei conștiinței sale, o modulație a intensității prezenței divinului, un act al trecerii de la moarte la viață, un semn al apropierii de infinit. În acest sens, Maurice Cocagnac afirmă că un astfel de act „dăruiește poporului o forță deosebită”[2], după cuvintele Psalmistului: „Fericit este poporul care cunoaște strigăt de bucurie; Doamne, în lumina feței Tale vom merge” (Psalmul 88-15-16).

Sub clopotul de sticlă al vieţii omului trebuia să se observe, aşadar, natura sa – aceea de a fi lumină a creaţiei, luminând în incomensurabilitatea Universului pe cei pe care întunericul postmodernismului i-a cuprins. Dar omul contemporan a ajuns din nefericire pe panta suicidală a morţii sale sufleteşti, răpit de imaginea deluzoriului, a superficialităţii şi a comercialului. Câtă vreme va stagna omul în această indiferenţă, nu se ştie, dar se vor cunoaşte clipele de întristare atunci când omul va conştientiza că el vine de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde, datorită lipsei identităţii sale de fiu al Luminii.

[1] Ranschburg Jenő, Frică, supărare, agresivitate, București, Editura Didactică și pedagogică, 1979, p. 44.

[2] Maurice Cocagnac, Simbolurile Biblice – Lexic Teologic, București, Editura Humanitas, 1997, p. 18.

 

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: