Cuvântul și falsitatea. Platon și contemporaneitatea

 

 

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Una dintre cele mai evidente forme de transmitere a unui mesaj este comunicarea. În componența ei se regăsește atât Logosul: „la început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1), cât și Viața: „toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3). Deși omul contemporan nu conștientizează capacitatea revelatoare a cuvântului, puterea și capacitatea lui, el rămâne în continuare cel mai intim act al dialogului dintre cele văzute și cele nevăzute. Cuvântul a fost mereu o punte de legătură între divin și uman, fapt demonstrat de smerenia personală desprinsă ca urmare a rugăciunii, de aceea, Sfinţii Părinți au vorbit în numeroase rânduri despre legătura indistructibilă și despre efectele cuvântului, arătând de cele mai multe ori că omul este suma vorbelor pe care le rostește sau chiar a cererilor sale: „cereţi şi vi se va da” (Matei 7, 7).

Dar cu toate acestea, omul a uitat să-și mai exprime trăirile sale prin cuvânt, să ridice glasul plin de credință, preferând astfel să-și coboare inima în rațiune. Acest act l-a adus pe om în fața formalului, a tipizatului, fapt pentru care a devenit un soi de mașinărie menită să rostească vorbe neînsuflețite. Această acțiune a fost cu multă vreme prevestită de marele filosof Platon care disprețuia pe cei ce nu convingeau prin cuvântul lor. Pentru Platon, măiestria cuvântului era cea mai pură formă de exercitare a puterii, dar și un mijloc purificator prin care se putea ajunge la adevărata înțelepciune, de aceea, prezența spiritului aducător de lumină prin exprimarea liberă a cuvântului putea determina ca mesajul transmis să posede un chip revelat, să transforme întreaga ființă a auditoriului, dar acesta trebuia mai întâi trăit în propria ființă.

Acest aspect a încercat să-l urmărească și Platon care vedea în oralitate expresia cea mai proprie a cunoașterii, care nu însemna altceva decât examinarea permanentă a sinelui prin punerea întrebărilor și prin găsirea răspunsurilor[1]. Aspectul prezentat dovedește că prin cuvânt omul poate construi un adevărat dialog, o relație la nivel energetic care să conducă la o gnoseologie pură. Exemplul în acest sens este dat de dialogul Gorgias – Împotriva falsei retorici, în care Platon demonstrează că forța persuasivă a cuvântului devine o putere dominatoare a sufletului, dar în același timp o putere de structurare și reorganizare a gândirii[2].

Azi, omul contemporan privește cu susceptibilitate arta dialogului, mai ales a celui îndreptat spre divin. Acest fapt poate sublinia incapacitatea lui de a se face cunoscut propriei sale ființe și aproape deloc cunoscut divinului. Cuvântul omului contemporan este cuvântul omului secularizat, iar acest aspect pune sub semnul întrebării încrederea în ceea ce el vorbește. Spiritul efervescent al cuvântului lui s-a pierdut în negura vremii, azi rămânând doar fața emfatică a vorbelor pe care le rostește. Exemplul în acest caz este dat de atitudinea îndoielnică ce caracterizează dialogul dintre două persoane, deoarece, în substrat, și unul și altul devin neîncrezători în cuvintele pe care le aud.

Societatea postmodernă a adus din nefericire un limbaj nou, definit de simboluri ce au menirea de a transmite starea pe care omul o are într-o anumită situație. Astfel, emoticonul a înlocuit vibrația glasului care transmitea un sentiment de dragoste, iar diversele semne pe care unii și le transmit suprimă tot mai mult valoarea trăirilor autentice. Vinovați pentru acest abis interuman sunt toți aceia pentru care cuvântul nu exprimă o realitate, ci amoralism. Judecata la care se supun astfel de oameni este vădită de gesturile lor, de modul în care aleg într-un final să se exprime. Pentru mulți dintre aceștia scrisul a devenit o alternativă, dar, în realitate, el este cel care opune rezistență adevărului, așa cum afirmă și Platon: „scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletul celor care îl vor deprinde, deoarece oamenii își vor pune încrederea în scris și nu își vor mai aduce aminte de puterea lor dinăuntru…”[3]. Omul contemporan ajunge, așadar, a se văduvi pe sine de cea mai simplă metodă de transmitere a unui mesaj – cuvântul rostit, pentru că în subconștientul lui se așează teama de a nu trăda ceea ce simte cu adevărat. Câtă vreme omul va fugi de glasul conștiinței sale care îi dictează să exprime în plin grai adevărul despre sine, nu se știe, dar, cu siguranță, va veni vremea când lui i se va cere a se identifica cu ceea ce vorbește. Abia atunci omul va realiza că vorba este viață, iar cuvântul este duh.

[1] Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, Iași, Edit. Polirom, 2002, p. 20-21.

[2] Aristotel, Retorica, Traducere, Studiu introductiv și Index de Maria Cristina Andrieș, București, Edit. Iri, 2002, p. 13.

[3] Platon, Phaidros, București, Edit. Humanitas, 1993, p. 142-143.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: