Un crâmpei din istoria muzicii: FRANZ LISZT – despre viața și opera sa

de Ioana Paula SIMIONCA

Franz Liszt
(1811-1886)

Compozitorul, pianistul, dirijorul și profesorul Franz Liszt este unul dintre personajele cheie ale istoriei muzicii occidentale. Renumele și l-a câștigat datorită virtuozității sale pentru pian, dar și faptului că a fost un pionier al formelor muzicale și totodată, creatorul poemului simfonic. În calitate de compozitor, Liszt a dezvoltat o serie largă de tehnici muzicale, precum folosirea cromatismelor ori tehnica prelucrării temelor. Muzica sa are ceva enigmatic și magic, fiind caracterizată de forță și de rafinament. Creația lui muzicală cuprinde un număr impresionant de capodopere pentru pian, lucrări orchestrale, muzică de cameră, muzică sacră și piese vocale laice.

Franz Liszt s-a născut la data de 21 octombrie a anului 1811, în localitatea Doborjan din vestul Ungariei. Franz, pe care apropiații îl alintau Putzi, a arătat o înclinație precoce spre muzică, dezvoltând un interes timpuriu pentru muzica religioasă și cea țigănească. Talentul lui era pe măsura curiozității, iar familia nu a ezitat să facă aranjamentele necesare ca acesta să fie fructificat. La șapte ani, Franz lua primele lecții de pian de la tatăl său, iar la opt ani compunea primele piese muzicale. Prindea cu ușurință tot ce i se arăta. Nu trebuia să i se explice nimic pentru a doua oară. Tatăl său vedea în calitățile copilului posibilitatea de a face din acesta ceea ce nu izbutise el însuși. 

Mama lui, se numea Ana Lager și era originară din sudul Germaniei. Tatăl lui, Adam Liszt, era intendentul prințului Nikolaus Esterházy. Despre el se știe că a fost un violoncelist talentat al orchestrei curții, prieten bun cu Haydn, Cherubini și Hummel, muzicieni care veneau deseori în vizită la moșia din Einsenstadt a prințului Nikolaus Esterházy.

Liszt și-a făcut prima apariție în public ca pianist, pe 1 decembrie 1822, improvizând pe celebra temă a Allegretto-ului din Simfonia a VII-a a lui Beethoven și pe o temă din opera Zelmira, de Rossini. De asemenea, a mai cântat Concertul pentru pian și orchestră în mi minor al lui Hummel și a prezentat totodată câteva compoziții proprii. Czerny și Schindler, convinși de talentul muzical al lui Liszt, au aranjat o vizită la locuința din Viena a lui Beethoven. Acesta i-a cerut să cânte Fuga în do minor a lui Bach, din Clavecinul bine temperat, și, cum interpretarea lui Liszt a fost impecabilă, l-a invitat să mai cânte ceva. Liszt a cântat Concertul pentru pian în do minor nr. 3 al lui Beethoven. În ziua următoare, Beethoven a apărut pe neașteptate la Redoutensaal – principala sală de concerte din oraș ‒ ca să asiste la recitalul lui Liszt. La sfârșitul concertului, el a urcat pe scenă și l-a sărutat pe frunte pe Liszt[1].

Progresele uimitoare făcute de Franz i-au făcut pe părinții lui să ia în calcul o mutare la Paris, pentru ca tânărul în vârstă de doar 12 ani să își poată desăvârși studiile. În drum spre Paris, Liszt a susținut concerte la München, Salzburg și nu numai[2]. Prima grijă a tatălui lui a fost să îl prezinte pe Franz lui Cherubini, care pe atunci era directorul conservatorului. „Tocmai sunase ora 10 – va scrie compozitorul mai târziu – și Cherubini era deja la conservator. Ne-am grăbit să-l întâlnim. De-abia am trecut pragul, mai exact înfricoșătoarea poartă ce dă spre Faubourg Poissonnière, că am și fost cuprins de un sentiment de adânc respect. Iată, dar – gândeam eu – în acest vestit sanctuar se află tribunalul care condamnă la veșnicul blestem sau la veșnica fericire. Încă puțin și aș fi fost în stare să îngenunchez în fața oamenilor ce treceau, pe care îi consideram celebri și care, spre mirarea mea, urcau și coborau scara ca niște simpli muritori. În fine, după un sfert de ceas, de chinuitoare așteptare, ușierul a deschis ușa de la cabinetul directorului și mi-a făcut semn să intru. Pe jumătate viu, pe jumătate mort, ca atras de o forță irezistibilă, m-am repezit spre Cherubini, cu intenția să-i sărut mâna. Pentru prima oară în viața mea, m-am gândit însă în acel moment că poate în Franța nu se obișnuiește acest gest și deodată ochii mi s-au umezit de lacrimi. Tulburat și stânjenit, fără să cutez a ridica ochii la marele compozitor, care îndrăznise să-l contrazică până și pe Napoleon, îmi dădeam toată silința să nu scap nici un cuvânt și nici un gest. Spre norocul meu, nu m-am chinuit prea mult. Ni s-a pus în vedere că vor exista opuneri la intrarea mea în conservator. Noi nu știam până în acel moment că regulamentul oprea admiterea străinilor în învățământul muzical. Primul care ne-a spus acest lucru a fost Cherubini. A fost ca o lovitură trăsnet. Tremuram tot. Cu toate acestea, tatăl meu se încăpățâna, implora. Vocea lui mă îndemna și pe mine și am început să îndrug și eu câteva cuvinte… Rugam smerit să mi se îngăduie să mă satur cu partea cățelului, să mi se permită să mă hrănesc cu firmiturile ce cad de pe masa copiilor. Însă, orânduirea stabilită era implacabilă, iar eu neconsolat. Mi se părea că totul e pierdut, chiar și onoarea, și nu mai credeam că voi avea parte de vreun ajutor. Tânguirile mele nu mai conteneau. În zadar tatăl meu și familia ce ne-a acordat sprijinul (Erard – N. A.) încercau să mă liniștească. Rana era prea adâncă și sângera prea mult”. Dezamăgirea a fost amară, dar soții Liszt au început imediat să caute alte modalități de a-l prezenta cercurilor muzicale pariziene.

Liszt nu a pierdut însă vremea și, pe 17 octombrie 1825, a prezentat la Paris Don Sanche sau Le château d’amour, devenind tot mai apreciat în cercurile pariziene. În luna martie a anului 1824 a susținut la Paris un concert care a făcut senzație, ceea ce l-a determinat să înceapă un turneu în Anglia și în Elveția.[3].

Un concert susținut la Pleyel de un tânăr pianist și compozitor polonez, pe nume Chopin, i-a arătat lui Liszt că pianul poate, de asemenea, să recreeze cele mai minunate și mai frumoase gânduri și stări sufletești. Între cei doi muzicieni, giganții incontestabili ai pianului din epoca romantică, s-au stabilit relații de respect și camaraderie. Ca o confirmare a stimei lor reciproce, Chopin i-a dedicat lui Liszt ciclul Études, opus 10. Ca urmare a experienței dobândite Liszt a prezentat, în acel context al respectului reciproc față de Chopin, prima lui lucrare poetică de maturitate, Harmonies poétiques et religieuses (1834) și o colecție de trei Apparitions, ambele piese detașându-se de virtuozitatea care fusese până atunci cuvântul de ordine pentru Liszt[4].

Liszt se stabilește la Weimar, unde va da lecții de pian. Nu dădea lecții ca să câștige, nu luase nici un onorariu, cu excepția unor scurte perioade din tinerețe, când a fost nevoit să se întrețină. Voia să determine o filiație pedagogică și să ducă mai departe concepția sa pianistică. Aproape că nu refuza pe nimeni. Din primii ani ai stabilirii sale la Weimar muncea foarte mult cu elevii, deși rezultatele nu se vedeau imediat. Îl interesa mai degrabă lărgirea orizontului artistic și estetic al elevilor săi. Într-o scrisoare, datată la 1 februarie 1851, se plângea că cea mai mare parte a timpului o pierde pentru „a inventa pentru elevi mâinile pe care nu le au. Până în prezent, nu am găsit nici un elev care să aibă capul și sufletul de natură să corespundă ambiției și năzuințelor mele artistice”[5].

Liszt a petrecut la Weimar cincisprezece ani, din 1843 până în 1858, o perioadă de o importanță specială, atât din punct de vedere personal, cât și din punct de vedere artistic. Activitatea de compozitor și de organizator a lui Liszt era extrem de importantă. În acești ani a compus capodopere ca Grande Messe (Missa Solemnis, 1855), primele douăsprezece poeme simfonice (1848-1858), Simfoniile Faust și Dante, Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră (1849) și lucrări pianistice de o calitate extraordinară, precum al doilea volum din Années de pèlerinage (Ani de pelerinaj, 1837-1849), Baladele nr. 1 (1845-1848) și nr. 2 (1853), Grandes Études după Paganini (1851), Études d’execution transcendante (Studii transcedentale, 1851), Consolations (1849-1850), Sonata pentru pian în si minor (1852-1853), publicată în 1854 și dedicată lui Robert Schumann. Fiind responsabil de conducerea și organizarea tuturor activităților muzicale din Weimar, munca lui a fost extraordinar de rodnică și de eficientă. Liszt a fost primul care a conturat figura dirijorului de orchestră profesionist. Prima lui experiență ca dirijor a fost la Budapesta, în anul 1840, mai apoi în anul 1844 la Weimar și în alte câteva orașe germane[6].

În 1845 Liszt a călătorit în Spania și apoi la Bonn pentru inaugurarea unui monument dedicat lui Beethoven. În 1847 călătorește în Balcani, inclusiv în Țările Române, în Turcia și în Rusia. Ultimul concert a avut loc la Elisavetgrad. Liszt avea aproape 70 de ani și suferea de hidropizie. Prin urmare, avea nevoie de o îngrijire specială, alături fiindu-i Von Bülow împreună cu tânăra elevă a lui Liszt, Lina Schmalhausen care și-a asumat rolul de doamnă de onoare a compozitorului.Din punct de vedere muzical însă, Liszt era în perfectă formă. A scris Din leagăn până în mormânt (1882) – ultimul dintre cele 13 poeme simfonice ale sale, lucrarea solo pentru pian: Nuages gris (Nori cenușii, 1881), La lugubre gondola (1882), Czárdás macabre (1881-1882), toate fiind o etalare magnifică de talent. În anul 1882, Liszt a primit partitura operei Parsifal, cu o frumoasă dedicație scrisă de Wagner. Nu trebuie omis faptul că în anul 1882, în timp ce lucra la ultimul său oratoriu, Die legende vom heiligen Stanislaus, Lizst a simțit nevoia de a-și întrerupe lucrul pentru a scrie cele două partituri reunite sub titlul La lugubre gondola. În anul 1885 a scris cinci lucrări corale și mai multe partituri pentru pian. A călătorit mai apoi în Germania, Ungaria, Italia, Austria, Olanda și Franța. În 1886, Liszt a mers la Florența, Veneția, Viena, Liège, Paris, Londra, Anvers și apoi din nou la Paris, apoi la Weimar și Bayreuth. Peste tot a fost aclamat și elogiat ca un adevărat geniu în viață.[7]

Întors în Bayreuth, a mers la un spectacol cu Parsifal, și neținând cont de sfatul medicilor, sănătatea lui delicată a cedat, murind de pneumonie în noaptea de 31 iulie 1886.

Ca profesor și compozitor, Liszt a fost o sursă de inspirație pentru mulți artiști, și totodată, omul care și-a creat propriile reguli muzicale. Pentru mulți oameni din zilele noastre, muzica lui Liszt rămâne vulgară și de mâna a doua, dar alții o consideră cu adevărat fascinantă. Sufletul auditoriului este singurul care poate decide cu adevărat cât de minunată este opera marelui compozitor.

[1] Hădăreanu, Dana Camelia, Mari Compozitori/ Franz Liszt, vol. 37, Editura Litera Internațional, București, 2011, p. 5.

[2] Ibidem.

[3] Balan, Theodor, Franz Liszt, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1963, p. 26.

[4] Hădăreanu, Dana Camelia, Mari Compozitori/ Franz Liszt, vol. 37, Editura Litera Internațional, București, 2011, p. 7- 8.

[5] Balan, Theodor, Franz Liszt, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1963,  p. 138

[6] Balan, Theodor, ibidem  p. 140

[7] Hădăreanu, Dana Camelia, Op. cit., p. 27-30

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: