Ochiul apei

de Irina Lucia MIHALCA

Înainte de a exista, din tăcerea visului
privea oul cosmic apărut
prin contopirea cerului cu pământul.
Înainte de a exista, privea nuferii calmi
cum suspinau retrași,
în adâncul mâlului întunecos,
ca, în lumina aurorei, să renască.
Dincolo de aparențe, tulburând oglinda apei,
pletele sălciilor se unduiau.

Prin vocea Profetului, o mână visătoare
pictează eternitatea,
o zi albă, o noapte plină de convulsii,
pictează repede Paradisul,
fără eboșe, fără retuș,
doar din sclipiri
(în viteză, marele secret al vieții)
albul pânzei înflorește adevăruri cristaline.
Cunoaște reveria mileniilor,
culorile devin cuvinte,
cuvintele devin poeme curgătoare.
Când furtuna sfâșie cerul, apele se revarsă
în culorile dorite, până la suflet.
La început, la orizont e doar o ceață,
o luptă între piatră și aer, între cer și apă,
o lume în flăcări, o lume în expansiune.
Trecutul este prezent, imaginea se trezește,
spațiul e cucerit, prinde viață.
Visează, visează nemărginit.
În adâncimea timpului a fost înghițit.
Ca să intri în visele
unui om trebuie să fii om.
Este vărsat pe un mal de nisip,
o pasăre zboară cu o floare albă în cioc,
auzi şoaptele nopţii
trecând din fereastră-n fereastră,
bătăile inimilor îndrăgostite
şi freamătul  mirării
în faţa lucrului nefăcut, necunoscut.
Într-o poveste confuză, privirea spune totul.

Întorci pagina imaculată în universul visului.
Mâna este trezită din candoarea somnului.
Iată, o pată în inima cuvântului!
O umbră în apa din depărtare
provoacă forțele adormite,
la graniță, ghețarii răspund sacadat,
cu o voință pură – miracolul
mișcării și curgerii cristaline –
gravezi norii vocalelor,
cuvintele pot fi elidate,
un spațiu se întinde
și prinde formă
până când începi să crezi.
Vezi pământul și viața,
renașterea,
adevărata aventură,
ieși din vastul necunoscut
și vezi imensitatea din noua viață.

Ne regăsim zâmbitori printre pomi.
Iubirea este un copil senin, vioi, zglobiu.
Amintește-ți! În tine-i lumina,
în tine-i splendoarea.
Permite-i să vină, primește-o!
Totul e plăsmuit, totul se mișcă.
O lumină mică e fericirea, în sine.
Dincolo de dincolo,
de umbrele nopții nu te mai temi.
Atât de aproape de taină,
trăiești speranța pură, fragilă și nudă,
sămânța unor vise fără sfârșit.

 Oare, noi descoperim lumea
sau lumea ne descoperă pe noi?

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: