Mai avem ţărani …?!

de jr. col. (r) dr. Eugen-Nicolae ROTĂRESCU

În 22 februarie 2019, am participat la un eveniment gastronomic desfăşurat în sala „Redal Expo” din municipiul Sibiu dedicat promovării „Gusturilor Sibiului”. Ţărani din judeţul Sibiu, în prezenţa autorităţilor locale şi a unui număr mare de sibieni, şi-au expus spre vânzare produse agro-alimentare din cele mai variate sortimente: produse din carne şi mezeluri, brânzeturi, legume, fructe şi zarzavaturi ecologice, pâine de casă, diverse preparate de patiserie etc.

Timp de circa o oră, cât am rămas în această ambianţă, am retrăit amintiri şi nostalgii ale copilăriei mele, ca fiu al comunei Sadu – Sibiu, născut din părinţi ţărani-muncitori, care m-au învăţat în „cei 7 ani de acasă”, buna educaţie şi „felul omenesc de a fi”, în spiritul moralei săteşti, al obiceiurilor şi tradiţiilor noastre străbune.

Am gustat şi am cumpărat din produsele ţărăneşti expuse la vânzare, toate bune şi gustoase, aşa cum le prepara mama acasă. Parafrazându-l pe marele Lucian Blaga, aş putea spune, bunul gust, frumosul şi tihna vieţii, ca şi veşnicia lor s-au născut la ţară, la sate, unde ţărani simpli au trăit frumos şi omeneşte, respectând reguli nescrise, însuşite şi respectate din „fragedă pruncie”.

Astăzi, mai avem ţărani în România?!

DA şi NU.

Lumea s-a schimbat, nu mai este cum era odată, ţăranii veritabili au dispărut, şi totuşi, descendenţi ai acestora sunt prezenţi în multe sate româneşti care au păstrat şi continuat să supravieţuiască şi chiar să aibă un trai decent din munca pământului românesc, un pământ bun, cu sol mănos, de neegalat în lume.

Indiferent de problemele personale sau colective, ţăranul român a supravieţuit tuturor vicisitudinilor vremurilor. El, ţăranul român, a fost şi a rămas adevăratul creator şi păstrător al tradiţiilor şi obiceiurilor specifice româneşti, inclusiv, al identităţii noastre naţionale. Cu roadele muncii lui s-a hrănit populaţia ţării şi a asigurat o anume constantă a stabilităţii economice. Ţăranul român a fost scutul de apărare a ţării, al credinţei şi al speranţei de mai bine ale poporului român.

Cu modestie, mă mândresc cu satul meu natal, cu oamenii harnici şi întreprinzători, cu firea lor deschisă, cu aleasă simţire, căldură şi omenie, cu cei care conduc astăzi localitatea, în frunte cu primarul Valentin Ivan, care prin stăruinţă şi hărnicie s-au adaptat nevoilor mereu crescânde ale prezentului şi viitorului comunităţii sădene.

Comuna Sadu, ca şi alte localităţi din Ardeal, păstrează în ierarhia valorică o bună stare materială, dar şi un rafinament al obiceiurilor,tradiţiilor şi culturii locale.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre alte comunităţi rurale, multe sate au dispărut, cu ţărani cu tot, iar în altele există o populaţie îmbătrânită, săracă şi neajutorată, umilă şi speriată de viaţă.

După anul 1989, gândirea şi acţiunile partidelor politice ajunse succesiv la guvernarea României, au făcut multe promisiuni ţăranilor români, multe din acestea dovedindu-se a fi deşertăciuni, întrucât, politicile lor sau chiar lipsa acestora, au condus la pauperizarea ţăranilor şi la înstrăinarea pământului lor unor străini imigranţi din Europa, Orient şi din alte părţi ale lumii.

În aproape 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, s-a vândut circa 1/3 din pământul românesc, pământ pentru care moşii şi strămoşii noştri au luptat cu preţul vieţii lor.

Se spune că suntem unicul popor care şi-a vândut pământul în ultimii 2000 de ani. Din proprietari, mulţi ţărani români au devenit robi şi milogi în faţa noilor proprietari străini.

Nu am pretenţia că sunt un specialist în domeniul agricol, mă întreb, totuşi, ce ar fi trebuit întreprins pentru restabilirea situaţiei anterioare şi a bunului mers în agricultura românească?

Opiniez că este nevoie de o clasă politică autentică, de politicieni şi guvernanţi „iubitori de neam şi ţară” care să se concentreze pe măsuri concrete în mediul rural, prin politici realiste de modernizare a modelelor tradiţionale şi a valorilor agriculturii româneşti.

Agricultura românească, cu toate domeniile sale specifice, cultura mare, legumicultură, pomicultură, viticultură şi creşterea animalelor, pot salva, nu numai satul românesc, ci şi întreaga Românie.

Managementul agricol şi în special managementul riscului din agricultură poate conduce la transformarea istorică a ţăranului român, aflat încă în putere şi la formarea unei noi generaţii de agricultori români prin aplicarea celor mai noi cunoştinţe din domeniul ştiinţelor biologice şi încurajarea dezvoltării industriilor conexe cu performanţe mai mari decât o agricultură de tip industrial.

Potrivit acestei viziuni şi a altor măsuri ce pot fi implementate pentru o agricultură modernă în România, se va putea reda demnitatea ţăranului român.

N-ar fi rău să fie bine-n ţara asta (Ion Creangă)

Sibiu, 26 februarie 2019

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: