SPERANȚA CODRULUI

de Gabriela Genţiana GROZA

Crescut până mai ieri în soare
Lumina corpul îmi hrănea,
Împrăștiam în jur vigoare,
Ozonul ceața o gonea.

 

Dar am intrat acum în umbră
Și larve pieptul îmi golesc,
M-așteaptă înfruntare sumbră
Uitate, frunzele pălesc.

 

Ce strâns mi-e sânu-n iederi multe,
Cum lacome din sevă trag!
Îmi chem ciocănitori s-asculte,
Să-mi lecuiască trupul slab.

 

Răceala firii mă-nconjoară,
În barbă-mi se-nmulțesc ferigi,
Aud toporul cum doboară,
Mă dor ecouri dacă strigi…

 

Închipuiesc fața-n oglindă:
– Sunt eu, sunt codrul cel vestit?
Chiar el coroana să-mi aprindă,
El, omul? Crud nesăbuit!

 

Un plâns cu lacrimi de rășină
Al codrului neputincios
Îi scutur ramuri fără vină,
Mărgăritare curg pe jos…

 

Așa mă vor afla nepoții,
Cu ramul mândru agățat,
Precum o gâză-n plasa sorții,
Din falnic, iată-mă plecat!…

………………………………………….

Las pruncilor s-adune darul
Luminii strânse peste zi,
Cândva, le-o povesti stejarul,
De gloria-mi le-o aminti,

 

Cum grațioasele narcise
Au mângâiat copilării,
De clopoței petale-atinse
Nălțau un lied înspre tării.

 

Cum se înfiripa idilă
În străluciri trandafirii,
Cu verde pur de clorofilă
Și gențiene azurii…

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: