SPERANȚA CODRULUI

de Gabriela Genţiana GROZA

Crescut până mai ieri în soare
Lumina corpul îmi hrănea,
Împrăștiam în jur vigoare,
Ozonul ceața o gonea.

 

Dar am intrat acum în umbră
Și larve pieptul îmi golesc,
M-așteaptă înfruntare sumbră
Uitate, frunzele pălesc.

 

Ce strâns mi-e sânu-n iederi multe,
Cum lacome din sevă trag!
Îmi chem ciocănitori s-asculte,
Să-mi lecuiască trupul slab.

 

Răceala firii mă-nconjoară,
În barbă-mi se-nmulțesc ferigi,
Aud toporul cum doboară,
Mă dor ecouri dacă strigi…

 

Închipuiesc fața-n oglindă:
– Sunt eu, sunt codrul cel vestit?
Chiar el coroana să-mi aprindă,
El, omul? Crud nesăbuit!

 

Un plâns cu lacrimi de rășină
Al codrului neputincios
Îi scutur ramuri fără vină,
Mărgăritare curg pe jos…

 

Așa mă vor afla nepoții,
Cu ramul mândru agățat,
Precum o gâză-n plasa sorții,
Din falnic, iată-mă plecat!…

………………………………………….

Las pruncilor s-adune darul
Luminii strânse peste zi,
Cândva, le-o povesti stejarul,
De gloria-mi le-o aminti,

 

Cum grațioasele narcise
Au mângâiat copilării,
De clopoței petale-atinse
Nălțau un lied înspre tării.

 

Cum se înfiripa idilă
În străluciri trandafirii,
Cu verde pur de clorofilă
Și gențiene azurii…