Mântuirea lumii prin Învierea Fiului lui Dumnezeu. Perspective misionare

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Vlad Ioan Bondre

Iisus Hristos reprezintă o personalitate marcantă, nu atât a creștinismului, cît a întregii omeniri. El îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Cuvântul sau Logosul care a fost și este în lume încă de la începuturile acesteia, luând parte la fiecare proces ce a dus la nașterea și continuitatea ei[1].

Apariția Fiului lui Dumnezeu în lume a fost cu totul necesară. Acest fapt s-a datorat păcatului originar din grădina Edenului, acela al neascultării, păcat ce a îndepărtat pe om de Dumnezeu. Omul a decăzut din starea harică în care a fost așezat prin creație, ajungând sub stăpânirea păcatului, nefiind capabil prin propriile forțe să-și atingă scopul suprem, anume mântuirea. Întruparea Fiului a făcut parte din planul veșnic al lui Dumnezeu cu lumea, și astfel, noi am redobândit calea spre viața veșnică[2].

Omenirea, decăzută după căderea protopărinților, a ajuns să-și dorească enorm un răscumpărător, un Mesia. Dar, venirea Mântuitorului pe pământ nu s-a făcut imediat, ci a durat multe secole, până când poporul a ajuns să conștientizeze starea de păcătoșenie în care se afla, realizând, practic, maturizarea lui din punct de vedere religios.

Venirea lui Mesia s-a produs la „plinirea vremii[3], venire ce a fost îndelung profețită de întreg Vechiul Testament. Întruparea Mântuitorului este un fapt extraordinar, fapt ce-I conferă lui Iisus Hristos un loc aparte în istoria de două mii de ani, atât prin minunile săvârșite în timpul vieții Sale pământești, dar mai ales prin Jertfa supremă, adică moartea Sa pe cruce.[4]

După cum am menționat, Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume, la „plinirea vremii” (Galateni 4:4), lumea pregătindu-se pentru acest eveniment. În cele ce urmează vom încerca să abordăm o privire de ansamblu asupra stării în care se afla lumea la Întruparea Mântuitorului.

Întemeierea și punctul de plecare al răspândirii Bisericii Creștine s-a făcut în Palestina. Pe atunci, ea făcea parte din Imperiul Roman, care, în acele timpuri se găsea în apogeu, deținând teritorii întinse pe trei continente: Europa, Asia și Africa, cifra populației ridicându-se undeva între 60 și 120 milioane de oameni. Stăpânirea exercitată de romani era una energică, dar era și chibzuită. Pacea și cultura erau lucruri garantate, iar granițele  înlesneau amestecarea populațiilor. Limba vorbită în partea de Răsărit a imperiului, dar înțeleasă pe aproape toată suprafața lui, era greaca, limba în care s-au scris și cărțile Noului Testament. În acele vremuri, exceptând iudeii, popoarele Imperiului Roman erau politeiste sau idolatre, existând foarte multe culte, fiecare popor având propria sa religie. Toate acestea erau, însă, tolerate de către statul roman.

În acest context al întrupării Mântuitorului Iisus Hristos, s-a ivit o problemă ce a primit o nuanță istorică, și anume, genealogia vieții Lui. De aceasta s-au ocupat mulți dintre Sfinții Părinți și scriitorii bisericești, iar dintre evangheliști, doi nu au menționat nimic despre genealogia Mântuitorului, ci s-au ocupat  mai mult de activitatea pământească a Acestuia. Genealogii ale Mântuitorului găsim la Matei și Luca. Între aceste două genealogii există anumite diferențe. În primul rând, fiecare dintre cei doi evangheliști au propriul stil de a reda genealogia. O altă diferență ce apare între aceste genealogii se evidențiază în textul de la Matei, care arată că Mântuitorul coboară din Solomon și numește ca tată al lui Iosif pe Iacob, iar Luca numește pe Eli ca tată al lui Iosif și se ridică cu genealogia până la David, dar nu prin Solomon, ci prin Natan. Această diferență, însă, este explicabilă, deoarece Matei expune genealogia după nașterile firești, iar Luca după adopțiunea legală[5]. Un lucru însă este prezentat la fel de ambele genealogii, neținându-se cont de expunerea lor, și anume, faptul că Iisus Hristos este strănepotul lui David.

Persoana istorică Iisus Hristos, pe care toți o credem, s-a dovedit că s-a născut, a trăit, a murit și a înviat aici pe pământ. Numeroși scriitori au certificat acest lucru, în special sfinții evangheliști. Dovezi despre istoricitatea Mântuitorului avem chiar și printre păgâni. Unul dintre aceștia este proconsul Bitiniei, Pliniu cel Tânăr (60–110), care, într-una dintre scrisorile sale de corespondență cu împăratul Traian, menționează că: „Ei (creștinii) m-au asigurat că toată vina sau rătăcirea lor constă în aceea că obișnuiau să se adune cu toții într-o anume zi, înainte de răsăritul soarelui și să cânte în coruri imne lui Hristos ca lui Dumnezeu (carmenque Christo quasi deo dicere invicem)[6]. Această mențiune dovedește faptul că în acele vremuri existau comunități creștine și că fără Hristos, cultul nu ar fi fost la fel. Un alt istoric păgân ce face referiri la istoricitatea Mântuitorului este Suetoniu, așa numitul „magister epistolarum[7] al împăratului Hadrian.  Suetoniu menționează că în timpul împăratului Claudiu au fost alungați evreii din Roma, care, din îndemnul lui Chrestus, erau într-o continuă agitație. Din timpul împăratului Nero avem o altă mărturie, anume că s-au aplicat pedepse creștinilor. Tacit, în lucrarea sa, „Annales”, Suetoniu menționează cum împăratul Nero i-a învinuit pe creștini de incendierea Romei și sugera să li se facă cele mai îngrozitoare chinuri. O altă mențiune din partea unui filosof păgân este aceea a lui Iulian Apostatul. În tratatul său, „Contra Galileenilor”, prezintă un Hristos total uman, care mănâncă și bea la fel ca toți oamenii. El nu face decât să nege originea dumnezeiască a Mântuitorului, dar, nu contestă istoricitatea lui[8].

Printre mărturiile iudaice, se încadrează cea a scriitorului Iosif Flaviu (37–100). El vorbește în lucrarea sa, „Antichități iudaice”, despre omorârea lui Iacob, frate (apropiat) al Mântuitorului Iisus Hristos[9]. El vorbește și despre persoana Domnului Iisus Hristos ca despre un înțelept adevărat, un făcător de minuni, și se întreabă dacă acesta se poate numi doar un om.

De o mare însemnătate sunt și dovezile scripturistice. Este evident faptul că scrierile Noului Testament sunt izvoare capitale ce dovedesc istoricitatea Mântuitorului. Ele sunt socotite că găzduiesc o parte din învățătura Sa, ce a fost așezată în scris de către sfinții Apostoli și ucenicii acestora. Părerile celor ce au scris epistolele și evangheliile sunt mult mai pertinente, deoarece, mulți dintre ei au fost direct în contact cu Mântuitorul, au fost martori intimi ai activității Lui. Evenimentele din scrieri au fost redate fiecare într-un stil aparte, cu o fluența anume, dar fiecare au fost prezentate cât mai obiectiv posibil, ținându-se cont de împrejurările în care au avut loc.

Autorii neo-testamentari, în scrierile lor, au scos în evidență mai multe aspecte, și anume: personalitatea Mântuitorului – prin faptul că au descris trăsăturile lui Iisus cât mai bine, dându-ne ușor seama că El era de-o moralitate ireproșabilă, fiind mai mult decât om; istoricitatea Mântuitorului – prin faptul că autorii au încadrat persoana lui Iisus în spațiul unde s-a născut și a activat; divinitatea Mântuitorului – prin faptul că l-au descris ca Dumnezeu adevărat, și nu în ultimul rând, activitatea Sa – prin toate relatările din diferite împrejurări.

Deloc de neglijat sunt dovezile din Sfânta Tradiție. Câțiva dintre Sfinții Părinți au ținut să certifice istoricitatea Mântuitorului. În cele ce urmează vom aminti pe câțiva dintre ei. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful în opera sa, „Dialog cu iudeul Trifon”, spune: „În loc să credeți în faptul așa de sigur al învierii, voi ați trimis în lumea întreagă misionari pentru  a condamna secta nelegiuită care avea ca șef pe Iisus Galileianul. Aceia aveau să răspândească zgomotul că Iisus a fost pe drept dat morții și că discipolii I-au răpit corpul[10]. Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „Dacă cineva zice că trupul a coborât din cer și nu e de aici de la noi, deși e mai presus de noi, să fie anatema[11].    Diodor de Tars spune și el: „Omul din Maria e Fiu prin har, pe când Logosul nu e Fiul Mariei, pentru că, potrivit firii, un muritor naște un muritor și un trup naște ceva de o ființă cu el[12].

Există chiar și dovezi arheologice. Dintre cele mai însemnate amintim descoperirea lemnului crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul. Acest lucru dovedește moartea chinuitoare a lui Iisus.

Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos este parte a planului veșnic a lui Dumnezeu în legătură cu creaturile sale, în special cu omul. Acest lucru este dovada iubirii necontenite a Creatorului față de om, iubire ce ține omul în viață, necondamnându-l la moarte veșnică[13].

Prin urmare, chenoza cuprinde două aspecte: smerirea Fiului lui Dumnezeu până la condiţia de om și felul în care şi-a împropriat firea umană. De la început, trebuie spus că actul chenozei este un paradox, pentru că smerirea, golirea reală a Fiului de slava Sa divină prin întrupare înseamnă tocmai reversul aparent contrar  al puterii şi libertăţii Sale, pentru că numai prin această umilire şi restrângere a slavei Sale s-au putut oamenii împărtăşi, prin „sărăcirea” Lui, de bogăţia Lui. Prin chenoză, Iisus Hristos asumă firea umană, pătimitoare, și dă trupului puterea să biruiască patimile şi moartea[14].

Toţi Sfinţii Părinţi au interpretat chenoza în sensul unirii ipostatice cu toate proprietăţile neschimbate ale firilor. Astfel, Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „Ceea ce era a rămas, iar cea ce nu era a asumat”. Sfântul Ioan Gură de Aur zice şi el: „Auzind că s-a deşertat, să nu socoteşti vreo schimbare, prefacere sau nimicire a unei firi, ci rămânând ceea ce era, a luat ce nu era şi întrupându-se a rămas Dumnezeu”.

Chenoza şi îndumnezeirea firii umane sunt complementare, una o presupune pe cealaltă şi este reversul ei. Asumarea firii umane pătimitoare nu înseamnă că firea divină a devenit pătimitoare, ci numai că, persoana divină a devenit subiect purtător şi al firii umane. Chenoza este expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Deşi toţi Sfinţii Părinţi afirmă o chenoză reală, totuşi, nici unul nu vorbeşte de o chenoză radicală, în sensul de renunţare la vreuna din calităţile firii divine[15]. Fără această automicşorare, fără chenoză, prăpastia dintre Dumnezeu şi om n-ar fi fost învinsă nici în Iisus Hristos. Numai prin chenoză, dumnezeirea s-a putut coborî chiar în sânul umanităţii, ca s-o înnobileze nu din exterior, ca pe un obiect, ci dinăuntru. Fără chenoză, natura omenească n-ar fi putut suporta în intimitate natura dumnezeiască, ci ar fi ars, s-ar fi topit de prea marea putere a naturii dumnezeieşti. „În Iisus, dumnezeirea inspira persoana Lui divino-umană şi se manifesta în măsura în care natura omenească o putea primi şi încăpea, dar nu forţând asupra ei şi nu în afară de ea şi în aceasta se arată chenoza neîntreruptă, actuală a dumnezeirii, care se măsoară pe Sine după cele omeneşti[16] .

Părintele Dumitru Stăniloae a remarcat că posibilitatea chenozei e dată  în conformitatea omului cu Dumnezeu ca şi „chip şi asemănare” şi că, foarte simplu spus, „chenoza, în genere, constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu a primit să fie subiect al modestelor însuşiri şi manifestări omeneşti”. Învierea Mântuitorului Hristos, potrivit perspectivei teologice a Sfântului Ioan, formează împreună cu chenoza un eveniment mântuitor unic, împlinirea „ceasului”, revelaţia supremă a iubirii Tatălui descoperită prin taina trimiterii Fiului Său în lume. Strălucirea slavei lui Dumnezeu a cuprins întreaga existenţă pământească a Domnului Iisus, însă numai prin întoarcerea Sa la Tatăl El şi-a manifestat în mod deplin identitatea dumnezeiască şi sensul misiunii Sale în lume. Este vorba de ultimul act al unei drame răvăşitoare care are drept autor pe Dumnezeu Creatorul, ca protagonist pe propriul Fiu trimis în lume. Preamărirea pascală constituie ultimul act al împlinirii operei de mântuire prin venirea darului Duhului Sfânt. [17]

Potrivit poruncii lui Dumnezeu, se cerea ca precum un om care a călcat legea ascultării, tot un Om se cădea să și ispășească, împlinind această lege prin ascultare și plătind cu viața Sa nevinovată călcarea celorlalți: „Precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa și prin ascultarea Unuia, se vor face drepți cei mulți” (Romani 5:19). De aceea, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om, pentru a arăta care este rolul lui în istoria mântuirii poporului, ca să lucreze în numele oamenilor, dar fapta Lui, ca a Celui ce era și Dumnezeu să aibă un preț care covârșește vina tuturor oamenilor[18].

Prin Înviere, firea noastră a ajuns firea curată a Fiului prea iubit. Dragostea lui Iisus față de noi reprezintă un rol important în vederea mântuirii, pentru că Hristos vine între noi ca să vorbească în graiul nostru și să ne învețe față către față. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Mântuitorul nostru a venit ca să Se facă părtaș firii noastre, ca să ne învețe prin pildele Sale calea virtuții, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viața, făcându-Se începătura învierii noastre[19].

Ipostasul cel Unul al Fiului a unit în Sine natura omenească cu cea dumnezeiască şi a pus începutul învierii, arătând că acel compus uman – suflet şi trup, nu se mai poate despărţi de Dumnezeu pe veci. Hristos, prin renunţarea la Sine ca om pentru noi, „acceptă ca om moartea din încrederea totală în Dumnezeu, că El Îl va învia prin unirea deplină cu El, pe care o va realiza renunţând total la Sine, la întemeierea în Sine Însuşi… Moartea astfel acceptată, fiind urmată de înviere, este totodată o definitivare în această stare de renunţare la Sine, de sfinţire şi de comuniune cu Tatăl… Între moarte şi înviere este astfel o continuitate. Moartea trece în înviere şi pe de o parte rămâne în ea, pe de alta e depăşită în veci pentru Hristos ca om şi pentru noi, întrucât, unindu-ne cu El, murim spiritual omului vechi al păcatului, împreună cu El”[20].

Prima importanţa soteriologică a Învierii o vede Biserica în realitatea că acest act mântuitor este o „dobândă” a Crucii, în sensul că „odată trecut hotarul morţii, în chip evident, noi fapte de vrednicie nu mai sunt cu putinţă. În înlănţuirea interioară a Răscumpărării, ele apar, dimpotrivă, ca roade şi dobânzi rezultate de pe urma Patimilor şi Crucii Domnului[21]. Pentru Biserica Ortodoxă mântuirea este rod al Învierii la care Hristos ajunge trecând prin jertfă, însă analizată în cadru pur dogmatic, Învierea este, ca şi coborârea la iad, act care ţine de demnitatea împărătească a Mântuitorului Iisus Hristos, iar nu de cea arhierească care înseamnă slujire în suferinţă şi stare de chenoză. Deci, Învierea este act de biruire şi preamărire. Aşa cum întreita slujire este nedespărţită, tot la fel și unirea ipostatică s-a menţinut şi se menţine în continuare în integralitatea ei în Moarte şi Înviere, aceasta pentru că „dumnezeirea nu s-a despărţit în timpul morţii, nici de sufletul Lui, nici de trupul Lui, astfel Învierea nu a fost un rezultat al decretului Tatălui, ci ea a fost pregătită şi de această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea prin Ipostasul Său divin care purta şi natura omenească[22].

În virtutea actualizării neîntrerupte a tainei lui Hristos în Biserică, tot ceea ce are umanitatea Domnului, care a venit pe pământ, a pătimit, a murit şi a înviat pentru răscumpărarea şi sfinţirea creaţiei, trece şi asupra celor ce-L urmează pe El. Evenimentele existenţei pământești ale Mântuitorului sunt patrimoniul comun al omenirii renăscute în trupul său tainic. Creştinii participă activ la principalele momente din drama mântuirii, iar acest lucru îl scoate în evidenţă Sfântul Apostol Pavel, folosindu-se de puternica expresie „cu Hristos”. Toată existenţa creştină, de la botez şi până la învierea cea de obşte, este determinată de comuniunea în moartea şi viaţa „cu Hristos”. Hristos este subiectul principal pe care se sprijină toată viaţa creştină. El ne domină existenţa. El e cel ce se răstigneşte, e îngropat şi înviază, dar „cu El” şi „în El” sunt şi credincioşii răstigniţi (Gal. II, 19), îngropaţi (Col. II, 20), înviaţi (Efes. II, 5—6; Col. II, 13; III, 1) şi suiţi la cer (Efes. II, 6). Învăţătura paulină privitoare la taina lui Hristos pune în lumină felul în care procesul hristologic (moartea şi învierea Domnului) se actualizează în procesul soteriologiei (mântuirea dobândită prin „împreună-răstignirea” şi „împreună-învierea” cu Hristos)[23].

Creştinii rămân legaţi de actele concrete ale răstignirii şi învierii chiar în realitatea lor de fapte istorice trecute. Afirmaţia conform căreia creştinii se răstignesc, se îngroapă şi înviază cu Hristos nu e valabilă decât în planul tainei lui Hristos. Noi suntem într-un anumit fel incluşi în Hristos, suntem cuprinşi în trupul Său tainic. Hristos este Capul, iar noi mădularele. De a pătimit şi a murit Capul, a pătimit şi a murit şi trupul. De a înviat şi s-a preamărit Capul, a înviat şi s-a preamărit trupul (cf. Gal. II, 19; Rom. VI, 8; Col. II, 20; III, 1; Efes. II, 5—6 etc.; Rom. VI, 5; Galat. III, 10; Col. I, 18; II, 17—18). Cu toate acestea, formula e însă ireversibilă: accentul cade pe Hristos, în viaţa căruia suntem cuprinşi. Sfântul Apostol Pavel predică pe Hristos care a înfipt crucea în inima istoriei umane, de unde ţâşneşte izvorul veşnic al mântuirii[24].

Rolul lui Iisus Hristos în vederea mântuirii noastre este legat de unirea firilor. Prin firea noastră zidită acum cu Dumnezeu, toți putem fi „zidiți în Hristos” (Efeseni 2:10). Sfântul Chiril al Alexandriei spune în acest sens: „Cum putea omul de pe pământ căzut în moarte să se întoarcă la nestricăciune? Era nevoie ca trupul muritor să se împărtășească din puterea de viață a lui Dumnezeu. Iar puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu Tatăl e Cuvântul cel Unul-născut”.[25]

Așadar, rolul lui Iisus Hristos în istoria mântuirii este  demonstrat prin învățătura Sa – cum n-a fost alta mai înaltă; prin viața Sa – cum n-a fost alta mai curată, prin minunile Sale – începând cu Întruparea și Învierea. Toate aceste temeiuri sunt întrecute de puterea cu care a lucrat până astăzi asupra sufletelor noastre, care se deschid cuvântului Său, înnoindu-le și sădind în ele convingerea nestrămutată că doar așa vom primi mântuirea.

[1] Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1978, p. 7.

[2] Dumitru Radu, Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1986, p. 290.

[3] Ioan I. Rămureanu, Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1986, p. 27.

[4]  Petru Rezuș, Istoricitatea Mântuitorului, în „Studii Teologice”, Anul LIII, Nr. 3–4, 1957, p. 177.

[5] Apostolos Dimelis, Genealogia Mântuitorului după Sfinții Părinți, în „Studii Teologice”, Anul LII, nr. 9-10, 1958, p. 569–571.

[6] Petru Rezuș, art. cit., p. 189.

[7] Ibidem, p.190.

[8] Ibidem, p.189–191.

[9] Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 39.

[10] Petru Rezuș, art. cit., p. 196.

[11] Ibidem, p. 198.

[12] Idem.

[13] Ioan Mihaltan, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția Bisericească, Editura Episcopiei Oradea, Oradea, 1993, p. 39.

[14] Isidor Todoran, Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Manual pentru seminariile teologice, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2006, p. 208-211.

[15]  Petru Svetlov, Învățătura creștină în expunere apologetică, vol. 2, Chișinău, Tipografia Tiparul Moldovenesc, 1936, p. 586.

[16] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Sibiu, 1943, p.341

[17] Idem.

[18] Sfântul Chiril al Alexandriei, Cateheze, Traducere Pr. Dumitru Fecioru, București 1945, p. 349.

[19] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a IV a, Traducere Pr. Dumitru Fecioru, București, 1938, p. 239.

[20] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, pp. 96-97.

[21] Benedict Ghiuş, Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 180.

[22]  Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 112.

[23] Ilie Moldovan, Învățătura paulină cu privire la Taina lui Hristos și implicațiile ei ecumenice, în revista „Ortodoxia”, nr. 1, 1977, p. 58.

[24] Ibidem, p. 58-59.

[25] Catehism, Învățătură de credință creștină ortodoxă, Editura Episcopiei Oradea, Oradea, 1996, p. 70.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: