În noi curge izvorul

de Irina Lucia MIHALCA

Clipă de clipă te mişti între absolut şi limitat,
etern semn al mirării şi-al întrebării, spre noi înţelesuri.
Clădim castele, mai mari sau mai mici,
conjugate la trecut sau prezent.
Misterul împrăştie, în valuri, fiecare semn,
în mijlocul unei eterne primăveri.
Sub fiecare piatră există şi-o durere,
ascult-o de vrei să-nţelegi.
Devastatoare imagini, fiecare are propriul cod,
diferenţa o face cunoaşterea!

 Sărut-o, acum, când clipa îţi oferă şansa!
În urmă vezi şi viitorul. Un strigăt vine din tine,
un strigăt din strigăt, de neuitat,
stăpân şi sclav într-un trup, trăind intens totul,
strigătul te trezeşte. De ce aşa?
Un apogeu şi dispariţia în neant. Flux şi reflux,
răscolitoare durere, vibraţie, neputinţă.
(Viaţă, moarte, să fie totul o nebunie?!
Era un alt timp, mai aproape de alţi timpi?
Un timp uitat?)

 Vrei să-i transferi visul, să-nchizi definitiv un timp,
neştiind adevărul despre tine revii cu fiecare călătorie,
un drum trasat de dincolo de văl,
cu fiecare pas te-ndrepţi spre apele uitării.
Continui călătoria, cumva suspendat,
chiar dacă pământul
îşi continuă rotirea, schimbându-se.

 Tăcută, sub un rodiu, Venus te cheamă.
Ştii că are nevoie de tine, de sufletul tău,
s-o eliberezi de întrebări,
să te uneşti cu ea, să-i redai liniştea,
sărutul acolo unde energia se-aprinde.
Ştii că ai nevoie de ea, de  sufletul ei,
de mâinile ei pe corpul tău, de căldura ei,
de-mplinire, să te simţi om.
Ca pe o pâine caldă să o aştepţi,
să o mirosi, să te îmbeţi de miresme şi simţuri,
să te eliberezi de tot,
să te topeşti şi ridici cu ea, prin ea,
până la do de sus, acolo unde apare vibraţia,
acolo unde cuvintele nu-şi au sensul.
O catedrală construită în adâncul fiinţei,
impalpabilul vieţii, atingerea acelui adânc
unde orice suferinţă tace!

 Prin întuneric trece drumul spre lumină,
o lună de fildeş străluceşte pe chipul Hecatei,
picătură de lumină rătăceşti în univers.
Totul e sacru! Să mergi până la capăt e provocarea,
să nu sari scările, să descoperi armonia!
Despuiat până la treapta de sus,
dorinţa separată de-ntâmplare,
trecătoare frunzişuri,
iubirile nu mor niciodată,
amintirile sunt vii, contopite-n lumină
plutesc prin esenţa lor…

 Prin tine curge marea, cerul te-mbracă,
iar stelele te-ncununează.
Ridică-ţi ochii spre infinitul albastru,
acolo unde
nicio limită nu mai există!
Drumurile se vor întrepătrunde în ziua a opta,
eterna zi a iubirii, infinit şi înviere.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: