de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE
În conștiința omului contemporan, virtutea răbdării stă mereu sub egida timpului pe care acesta îl petrece așteptând ca dorința lui să fie împlinită. Deși Universul i-a demonstrat omului că timpul este măsura tuturor lucrurilor ce urmează să fie împlinite, societatea postmodernă l-a aruncat pe om în malaxorul faptelor ce se desfășoară într-o sinergie perfectă cu orele și minutele care trec. În acest context, omul și-a pierdut simțul succesiunii ireversibile a lumii, fapt ce îl transpune într-un soi de mașinărie menită să prelucreze informații, concepte, materiale, obținând produse în cel mai scurt timp. Ceea ce nu realizează omul este faptul că, prin disimularea de la realitatea transcendentă, el se face un slujitor al cronosului – al timpului menit să îi ofere satisfacțiile materiale, și nu al kairosului – al timpului de calitate prin care el se desăvârșește spiritual și cultural. Lipsa prezenței sale spirituale – suflet și sentiment, reprezintă o disfuncție reală a ceea ce este el de fapt. Înlăturându-și sinele prin absența răbdării și a cercetării interioare, omul va deveni un element artificial al acestei lumi.
Pericopa Evanghelică a Duminicii a patra, după Paști, evidențiază în mod subtil paralela dintre cronos și kairos, sau cu alte cuvinte, talere balanței pe care se așează omul contemporan care așteaptă ca năzuințele lui să fie îndeplinite în mod instant și cele ale omului conștient de faptul că în virtutea răbdării și a perseverenței sale va primi tot ce și-a dorit.
Doctrina despre virtutea răbdării și despre efectele acesteia se regăsește în Cuvântul de învățătură prezentat mai jos:
Iubiți frați întru Hristos Domnul,
Dăm Slavă lui Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit a ajunge a ne ruga împreună în această duminică, a patra de după Paști, numită Duminica Slăbănogului. Din capul locului trebuie remarcată rânduiala pe care liturgiștii au realizat-o în cadrul tipicului bisericesc, în special, în așezarea succesivă a duminicilor de peste an. Dacă în primele 3 duminici de după Paști accentul cade pe evenimentul Învierii, pe mărturisitorii acestui adevăr, iată, că de acum, din duminica a patra, Mântuitorul Iisus Hristos își va relua ciclul minunilor pe care le-a săvârșit în timpul activității sale mesianice. Ceea ce este cu totul deosebit, este tematica în jurul căreia Mântuitorul va săvârși următoarele două minuni, și anume, apa. În următoarele duminici, Iisus se va întâlni cu samarineanca la fântâna lui Iacov și cu orbul de la scăldătoarea Siloamului.
În acest context, un prim popas exegetic îl putem face în jurul primei părți a textului Evangheliei, text care face parte din slujba Sfințirii Apei, și în care ni se prezintă spațiul, cadrul în care Mântuitorul a săvârșit minunea, și anume, scăldătoarea Vitezda.
Potrivit surselor arheologice, aceasta era localizată în Ierusalim, reprezentând un loc în care erau spălate oile înainte de a fi sacrificate pentru serviciul liturgic, dar și un loc al tratamentului terapeutic datorită calităților apei. În acest context, al beneficiilor terapeutice și al harului vindecător, care se desăvârșea prin „coborârea din când în când a Duhului Sfânt”, Iisus Hristos îl întâlnește pe paraliticul care își purta durerea de peste 38 de ani. Deși textul evangheliei mărturisește că Iisus știa de neputința acelui om, totuși, Mântuitorul îi adresează întrebarea retorică: voiești să te faci sănătos?
Întrebarea pe care o adresează Mântuitorul acelui om, departe de a fi alogică, declanșează în interiorul lui un uriaș proces de introspecție, făcându-l să se prăbușească până în străfundurile ființei sale, în acel iad personal pe care îl trăia datorită bolii și singurătății sale, căci „nu avea om care să-l arunce în scăldătoare”. Ceea ce nu conștientiză paraliticul era faptul că el se afla deja în scăldătoarea trădărilor, a păcatelor, a bolilor și a singurătății, sau a întrebărilor despre rostul și menirea lui în această lume. El nu mai avea nevoie de încă o scufundare, ci de cuvintele Mântuitorului care să-i zică: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”. El avea nevoie de acea mână izbăvitoare, de acel Duh Sfânt care se cobora din când în când și-i mângâia pe cei osteniți sau cu alte cuvinte, el avea nevoie de un apropiat care să vibreze la suferința lui, să-l înțeleagă și să-i aline singurătatea.
Paraliticul din Evanghelia de azi nu avea pe nimeni. Poate că nu era localnic, poate că venise de undeva de departe, poate că nu avea rude şi nici prieteni, iar singurătatea în care zăcea era întețită de atitudinea celorlalți bolnavi care refuzau să-l arunce în scăldătoare atunci când Duhul Sfânt tulbura apa. Timp de 38 de ani, nimeni nu reușise să se aproprie de el ca să-i facă un bine, și totuși, el nu-și pierduse credința, ci, din contră, el dezvoltase răbdarea. Mai mult decât atât, părea împăcat cu gândul că, chiar dacă speranţa i se va dovedi zadarnică şi că minunea, până la urmă, nu se va petrece, el şi-a făcut datoria de a spera.
În acea răbdare absolută, Dumnezeu îi oferă răspunsul, vindecarea pe care o căuta de atâta vreme. Aceasta nu s-a realizat prin oamenii pe care Dumnezeu îi demască arătând falsitatea și lipsa lor de iubire față de aproapele, și nici măcar prin îngerul care se cobora din când în când, ci prin Cel care făcuse lumea aceasta, prin Fiul lui Dumnezeu. Dar acest aspect paraliticul nu-l știa. El nu știa nici măcar numele celui care-l vindecase, căci avea să-l afle abia în momentul în care iudeii vor începe să cârtească împotriva aceluia care face minuni în ziua sâmbetei.
Transpusă în realitatea contemporană, această pericopă evanghelică ne oferă tuturor o învățătură simplă: atunci când simțim că avem nevoie de un apropiat, care să fie alături de noi în suferințele noastre și el nu vine, să știm că în locul lui vine Dumnezeu. În nemărginita Sa iubire față de noi, Dumnezeu este gazdă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni”, dar și oaspete: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Întâlnirea noastră cu El depinde de noi. Dacă-i auzim chemarea și-I răspundem sau dacă auzim bătaia Lui în ușa inimii noastre și-I deschidem.
Suferindul din Ierusalim îşi aştepta doar vindecarea trupului, dar iată, că prin credința lui acesta a primit viața cea veșnică. Dumnezeu a venit la el în clipa suferinţei, dar a făcut-o în interiorul unei speranţe, căci, dacă el n-ar mai fi avut puţină speranţă și ar fi părăsit locul, cu siguranță ar fi mers acasă sau la marginea drumului și nu ar mai fi fost vindecat.
De aceea, oricât ne-am simți de singuri, nu trebuie să disperăm, ci să avem nădejdea că Sfânta Biserică este locul întâlnirii noastre cu Hristos, că în Taina Sfintei Euharistii găsim vindecarea oricărei suferințe, iar în binecuvântarea preotului vom identifica puterea de care avem nevoie pentru a depăși orice obstacol.
În această notă, vom încheia cu o povestioară care spune așa:
Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:
– Mamă, de ce plângi?
– Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea…
– Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles, că în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.
Spre Slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Amin!
Bibliografie:
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
e-Bibliotheca septentrionalis 