Vise deșarte

de prof. Livia MĂRCAN,
Satu Mare

Livia MarcanMuntele stâncos a adormit din nou. Pe crestele lui se plimbă arbori. Cerbul de piatră este undeva, dincolo de orizont şi-ţi priponeşte privirea ; ar vrea şi el, asemenea mie, să fie iubit. E însetat de iubire, obosit de singurătate, se luptă-n zadar cu nemărginirea. Muntele stâncos se trezeşte visând. Puţin îi pasă de apa care i se închină la poale; nu vrea să audă nimic despre zgomotul curgerii ei obosit de – atâta aşteptare. Munte şi apă se cufundă uneori în dragostea născută din singurătate, îşi croiesc singuri veşminte sclipitoare, ţesute din raze de soare. Adesea munte la munte se-nchină; văzduh la văzduh lovit în creştetul muntelui. Păsări frânte de zbor se războiesc obosite de-atâta cer. Hotare de singurătate semeaţă s-au înfăşurat în zalele plânsului. Sunetele vieţii de la poale ţi se veşnicesc tot mai mult în auz. Clopote de somn nedormit se anină în fiinţa ta. Toate îşi cer dreptul firesc la rostire, toate, asemenea mie, îşi cer dreptul firesc la iubire. Îmi pare că veşnicia nu sălăşluieşte nici măcar în el, gândul obosit de aşteptare îşi bea singur uitarea. Un vânt răzleţ îl priveşte din înalturi, cântă şoapte de iubire. În preajma mea s-adună pe tăcute, pe frunte visătoare, gânduri obosite ce-şi beau singure uitarea. Muntele murmură-ncet, apoi tace şi-ascultă obosit o lume plină de nebunie, dar care se vrea semeaţă; târziu se pierde în flămândele vise de noapte.

Tu, Munte-al-Veacului-Dintâi, dă-mi aripi ca să pot să zbor, şterge-mi tristeţea din priviri! Dă-mi pas să umblu, să-mi găsesc iubirea şi statornicia pe pământ! Voi, copaci dumnezeieşti, voi umbra mea, aprindeţi şi în cer ruga mea, faceţi să-mi vină iubitul cu adevărat!

Aici, în trăinicia muntelui şi a apei, te poţi bucura nestingherit de complicitatea lunii şi a stelelor, poţi locui cu păsările amurgului, poţi zbura liniştit, uitând de cursul real al timpului, poţi visa la iubire nestingherit; iubitul se poate naşte din dorinţa aprinsă de iubire, poţi logodi cuvântul după voie, căci însăşi viaţa-i mai frumoasă-n doi.

O muzică dulce se frânge în spatele meu. Dau cu pumnul în piatră, iar muntele se clatină. Pădurea pare fermecată pentru că o privesc: ştie c-aştept un Făt-Frumos cum n-a mai fost, iar izvoarele ei au apa care te face să o sorbi ajutat de o frunză târzie.

Îmi iau din Univers o parte a mea de munte, iubirea şi-o singură stea. Aş vrea s-o pun la fereastră şi să pot vorbi cu ea, să mă urmeze în pribegii, s-o visez, s-o visez. Privindu-l mereu, într-o zi, muntele şi cerul au luat o parte din mine, sub pretext că-mi caută perechea de simţire; sufletu-mi fu cercetat, răstignit, fără nicio împlinire. Nu i-am înţeles deloc, mi s-a părut că m-au trădat. De atunci, casa mea a rămas scufundată în singurătate.

Se zice că suntem pe pământ pentru a iubi, suntem pe pământ pentru a trăi, suntem pe pământ pentru a şti… De iubit, când iubim, ştim, ori nu ştim? Dar trăim, oare, mai trăim? Iluziile noastre, vise deşarte, abandonate, adesea, fără regrete, în prăpăstiile muntelui.

muntele Sorica

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: