Începutul şi sfârşitul

de Irina Lucia MIHALCA

 – Când plângi?- te-am întrebat,
privindu-te acum.
 – Niciodată când zâmbesc,
am plâns simţind că te pierd, pierzându-mă!
 – De ce-ai plâns,
care parte din tine a plâns?
Cea care te dorea demult,
cea rănită,
sunt şi acel pe care l-ai simţit. 

 Cu-mbrăţisări mari ca de trestie,
marea leagă malul
cu boabe mici de nisip,
în calea ei, o dulce mişcare în ritm infinit.

 Eşti o pasăre călătoare
spre ţărmurile veşniciei, acolo unde
lumea devine parte din tot,
îngerul-copil rătăcit, prin timp, în uitare,
o lumină a stelelor adusă aici,
o scânteie coborând Cerul
şi pe-acest tărâm.

 Ai simţit tremurul acela,
trecând prin tine,
până-n adâncul trupului,
să nu mai exişti.

 Infinitule,
ţi-am adus neliniştea căutată!

 Suntem senzorii,
reglaţi după ceasul lumii!
Dacă, la sfârşitul călătoriei, ai învăţat
cine suntem, abia atunci,
începe adevărata viaţă.

 Adâncirea propriilor temeri,
regăsire, eliberare,
zbor spre paradisul interior,

 trezirea menită,
caldă bucurie, flux al dăruirii,
pur şi simplu noi, împământeniţi,
însăşi creaţia,
începutul şi sfârşitul tuturor.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: