Întoarcerea spre lumină

de Irina Lucia MIHALCA

Într-un nou cer, nicicând real,
lumina reapare în fiecare dimineaţă.
Ceva aveai de făcut, ceva ai uitat.
Clipa e goală, un timp fără sfârşit. Nicăieri nu e lumea.

Închizi ochii, te-ntorci lăuntric, imagini şterse au revenit,
un vânt îţi spulberă amintirile,
păşeşti pe urmele ştiute cândva într-o singurătate deplină…

Demult era un tărâm în care copiii se năşteau copii,
tinerii-tineri şi bătrânii-bătrâni.
Nu ştia nimeni de ce te naşti copil, tânăr sau bătrân.
Ce se ştia sigur era că acolo moartea nu exista.
Aveai impresia că în acel paradis fericirea era continuă,
dar nu era aşa, căci o eternă existenţă
poate fi, uneori, un chin cumplit.

Într-o zi, o tânără fată a găsit un izvor cu apă cristalină. Uitându-se-n oglinda apei i s-a reflectat chipul unui tânăr dintr-un alt tărâm, cel al muritorilor.

– Ţi-ai dori nemurirea? îl întrebă Ea.

– E posibil să mă plictisesc. Cred că, noi, muritorii, avem o salvare, Uitarea! îi răspunse tânărul.

Fata zâmbi, amintindu-şi că şi ea, când a fost muritoare a încercat să uite, ajungând apoi în Utopia, căci nimicul e imposibil.

Ea trăieşte în realităţi paralele, pe care le separă în legea ei. Singurul punct în care realităţile acestea se întâlnesc este moartea. Doar ea face posibilă întâlnirea fetei cu necunoscutul (care o citeşte ca pe o pagină).

El este cel care pătrunde în visul ei, acaparându-i spiritul.

Această Realitate, paralelă cu celelalte, o înspăimântă, o goneşte spre alte Realităţi în care Ea speră că va găsi refugiul, idealul. Crede că acolo nu o să plângă din senin, tăcut, înghiţindu-şi suspinele. În vis, mereu aleargă printr-un culoar slab luminat.

Ea, visătoare, copilă şi matură în acelaşi timp, pesimistă, încăpăţânată, iar El, acel culoar, cel care îi alimentează fetei Realităţile, alergând prin el buimacă.

Neştiind cum să primească iubirea şi nefiind sigură de ea, încearcă să îi nege existenţa: „…nu, nu, să nu mă iubeşti!”. În orice frumuseţe, Ea presimte sfârşitul, încercând să evadeze din propria tristeţe. Ştie că sfârşitul ar presupune o renaştere, o altă viaţă, alte realităţi şi alte amintiri despre vieţile trecute, despre toamna care arată tot timpul la fel.

Aceeaşi toamnă în care jumătăţile se întâlnesc. Indiferent de numărul Realităţilor, iubesc şi mor…  ca să poată iubi din nou!

Încercând sa oprească clipa, adânc au pătruns în cercul lor, trezindu-se amândoi, dintr-o altă realitate într-un timp, continuarea unui alt timp. Să dormi, să cunoşti nesfârşitul…

 Geamurile plâng de singurătate,
sângele tău e stingher fără Ea,
Cândva stăpâneai Timpul,
acum nici uitarea nu-ţi mai mângâie tâmpla.

 O vezi zâmbind fericită, agitând un mănunchi de chei –
(ale tăcerii-trecerii voastre?),
ţinând de mână un copil imposibil de frumos,
plecând amândoi atât de liniştiţi –
ca o metaforă impenetrabilă
şi tu, urmărindu-i pasul zvelt,
mai trist ca nicicând, coborând într-o lumină bolnavă.

 ………………………………………………………………………..

 Totul e nimic, nimic nu e real, nimic nu e vis,
Nimic nu va mai fi, nimic nu este, nimic nu a fost.
Cuvântul-nimic, gândul-nimic, trăirea nimicului,
Cine abandonează şi cine e abandonat?

 Nimic nu a fost, nimic nu este, nimic nu va mai fi,
Nimic la marginea visului… nimic dincolo de vis.
Poate vor trece ani de lacrimi şi ceaţă,
ca-ntr-un ţipăt de gheaţă,
o nouă viaţă se va întrupa… poate.

Poate o cifră să explice disperarea sau vreun cuvânt
tăcerile morţilor sau regăsirea voastră?
Păşind pe urmele memoriei, piatra se-nfioară,  contopindu-se cu durerea din visul nestins.

Salvarea e în tine, în dăruire, în iubire – dând vieţii sens şi adevăr.
În inima ta trăieşte – o minune –.
Suflete, să nu-i uiţi cântecul, întoarce-te spre Lumină!