de Irina Lucia MIHALCA
Înstrăinarea încă mai mătură străzile
cu pantofii tăi
plini de pământ şi de frunze.
Picături de ploaie cad ritmic din cer.
Ultimul tău sărut e încă cald,
ca şi cum m-ar fi ars.
Valuri de vis, atingeri inefabile de mătase,
rezonanțe, acorduri, jocuri de apă,
sunete volatile, dinamice
ies şi se întorc în tăcere,
aroma părului strălucitor,
adulmecat
în jurul lobilor urechii mele.
O linie descendentă la lumina lunii.
Dincolo de ape, de cer,
cu fluturii în gând, trezim liniştea-ntinsă.
Eşti răvăşit acum. Cu palmele împreunate,
inima ta aleargă odată cu visul.
Timpul palpită prin galopuri astrale.
În ceața argintie a Olimpului,
o peşteră găsită,
încălzindu-se cu noi.
Faci primii paşi în oglindă.
În jur totu-i întunecat.
Nu găseşti coridorul.
E greu să fii în prezent.
Flux şi reflux într-un tempo mai lent.
Încă se-adâncește în urechea mea
durerea despărțirii din vocea ta umedă.
Ne agățăm de ancora trecutului,
dincolo de pătura norilor,
şi-apoi o proiectăm,
cu nelinişte, în prezent.
Ţi-e frică de un vizitator
care vine înainte de numirea lui.
Dincolo de câmpie
se naşte un fluviu, un vis.
Un univers în care regăsim lumina.
Un izvor tumultuos, un paradis nevăzut.
Spune-mi! M-am grăbit înapoi?
N-ai avut niciodată
un vis care să-ţi atingă inima?
17 noiembrie 2019
e-Bibliotheca septentrionalis 