Un val plesneşte-n noapte

de Irina Lucia MIHALCA

E noaptea din noapte, ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă.
S-au plimbat ameţiţi de visul neştiut din ei…
El spuse: – O boală a intrat în lume, în lumea noastră! Totul se duce, se strică, moare.
Nu va mai fi nimic! În geamuri imaginea mea va fi spălată de ploaie!
Sângele meu e stingher fără tine, surâsul tău la fel. Nu va fi mâine, nici ieri! Iubirea va ţipa în oarbe oglinzi. Cândva stăpâneam Timpul, acum nici uitarea nu-mi mai mângâie tâmpla. Copil plutind în lacrima timpului, ţipind după mireasma gândului Ei… Sufletul urlă-n deşertul cerului, adormind în gândul atâtor tăceri! Doamne, dacă exişti undeva, nu mă mai face om!

Cine va cunoaşte Iubirea, va zdrobi Porţile Morţii!
Atunci, lumina uitată dintr-o ciudată toamnă va întrupa nălucirea ca un tainic sărut.
Se spune că trecând prin visul zeului te purifici,
în palmă îţi înfloresc toate gândurile,
uitarea învie din cenuşă, nicio ascunsă uşă nu mai există.

S-au regăsit mai curaţi decât cerul primăverii. Fiecare dintre ei e ecoul celuilalt, regăsindu-se mai tineri decât moartea ce i-a chemat, despărţindu-i. Prin sărutul lor adânc inspirat au sorbit nectarul zeilor, asemeni sărutului pământului cu Cerul, devenit el însuşi cer, mirific ca orizontul în lumina asfinţitului. Cândva au aparţinut viitorului, astăzi, însă, sunt închişi în ziua de ieri.
Lumea îi scapă din mână, timpul se scurge prin lacrima lui.

Nu există îndoială.
E tristă, frumoasă şi vine din Moarte.
Zâmbeşte dincolo de timp şi are pe buzele ei mireasma începutului. Se întoarce să-şi sărute iubitul, de dincolo de timp, în timpul ăsta bolnav… Când apare El, oglinzile explodează,
cuvintele atârnă agăţate, uscându-se în bătaia vântului.

Fragila ţesătură a spaţiului şi-a timpului s-a deşirat, volatilizând barierele dintre sferele visurilor şi lumea reală. Ferestrele lor se lărgesc în lumina ce topeşte totul în jur. Cortina dintre cele două lumi, tăiată în franjuri, acum, dansează în bătaia vântului…

Un val plesneşte-n noapte… Cineva invizibil mângâie păpădiile din zâmbetul ei.

Sufletul lui urlă-n deşertul cerului, adormind în gândul atâtor tăceri!
Când apare Ea vântul toamnei devine vineţiu, frunzele zboară bezmetice. Şoaptele copacilor sunt ascunse în zâmbetul ei. Pe geamuri apar angelice umbre, e o vreme ciudată, de iubire nebună, de Moarte, de Iubire şi Moarte, nici învăţaţii nu ştiu a spune…
Lacrimi se-amestecă prin picăturile de ploaie.

Nu va mai fi nimic! În geamuri, imaginea ei va fi spălată de ploaie! O fată trece prin oglinda timpului.

O amintire-ecou stăruie şi-i cheamă prin lumile întrepătrunse…

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: