Labirintul enigmelor (II)

de prof. dr. Cornelia PĂUN HEINZEL

– Bine, dar cu maşina mea, spuse Iulian. La ce oră doriţi să vin să vă iau?

– Ar fi bine cât mai de dimineaţă. Să avem timp suficient pentru tot programul, răspunse femeia.

La Călăraşi au ajuns repede. Drumul nu a fost prea aglomerat la ora aceea matinală.

– Oprim la ai mei, să luăm barca, cortul – pentru că rămânem pe insulă noaptea – şi încărcăm mâncare din belşug. Mama ne-a pregătit numai bunătăţi. Am vorbit cu tata şi ne-a pregătit tot ce ne trebuie pentru excursie.

– Poftiţi, poftiţi, domnule profesor. Adela ne-a vorbit atât de frumos de dumneavoastră! spuse mama acesteia. Fiica mea vă admiră mult. V-aţi iubit mult soţia şi îi sunteţi încă fidel… aveţi grijă, cu atâta dragoste, de fiul dumneavoastră… Dar serviţi micul dejun – o cafea cu prăjituri… de casă… şi o omletă cu şuncă şi caşcaval. Am cules din grădină câteva roşii proaspete, castraveţi, ardei, ceapă verde, frunze aromate de busuioc şi v-am făcut o salată regească.

– Nu doresc să vă deranjez prea mult, sunteţi atât de amabilă… spuse bărbatul.

– Dar nu este niciun deranj. Chiar ne face plăcere. V-am făcut prăjituri delicioase şi pentru drum, spuse femeia bucuroasă.

– Iar eu v-am pregătit barca, cortul şi tot ce aveţi nevoie pentru mica excursie, spuse tatăl Adelei, un bărbat îndesat, cu barbă deasă. Să aveţi grijă. Pericole sunt peste tot!

– Ne descurcăm noi, spuse tânăra. Doar am mers de mică, cu voi pe insulă şi am trecut Dunărea cu barca, de nenumărate ori.

Tatăl Adelei i-a condus aproape de braţul Dunării, unde avea ancorată barca.

– Trebuie să vâsliţi cu toţii, dacă vreţi să aveţi randament. Chiar şi băiatul poate, spuse bărbatul, în timp ce împingea în Dunăre barca, în care depozitase cele necesare excursiei.

Iulian, Adela şi Andrei au sărit bucuroşi în barcă. Era ceva inedit pentru ei.

Adela luă vâslele şi începu să le manevreze cu putere.

– Aşa se vâsleşte! Uitaţi-vă cu atenţie la mine! le spuse ea.

Femeia era îmbrăcată complet în alb, cu tricou şi pantaloni scurţi. Era foarte bronzată şi pielea ciocolatie i se părea lui Iulian atrăgătoare. Părul lung legat într-o coadă de cal era acoperit de o şapcă cu cozoroc albă.

– E cam greu, spuse Andrei în timp ce încerca să vâslească, fără succes.

– Dacă nu loveşti apa mai cu putere, nu mai ajungem pe insulă, spuse Adela.

Curând ajunseră în mijlocul valurilor liniştite. Peste tot, în jurul lor apă. Pământul se afla la mare depărtare. Nu mai era demult timp vizibil. Nu aveau însă timp să admire peisajul. Trebuiau să vâslească, să înainteze pentru a ajunge la destinaţie.

– Am obosit. Cât mai avem de mers? se plânse Andrei.

– Mai avem destul, răspunse tânăra. Ce te-ai plictisit? Nu-ţi place? Totul este atât de atrăgător, de fascinant!

Vâsliră din inerţie, din ce în ce mai mult. Uscatul nu se mai ivea.

– Parcă ar fi fata Morgana! Mai ajungem vreodată, pe insulă? întrebă Iulian epuizat.

– Imediat! Mai este puţin! îi încurajă Adela. Vâsliţi mai cu putere. Doar sunteţi sportivi!

Când se văzu ceva verde la orizont, Iulian întrebă vesel:

– Acolo, ce este ?

– Aaaa, am ajuns! Este pădurea de pe insulă, spuse veselă femeia.

Cu ochii la oaza de verdeaţă, parcă puterile le reveniseră. Solul nisipos ce mărginea întinderea de apă îşi făcu curând apariţia. Şi imediat, la câţiva metri, era pădurea deasă, cu vegetaţie abundentă, ca în junglă. Părea un loc enigmatic, în care imposibilul părea posibil, în care pădurea şi plaja se întâlneau, unde ziua şi noaptea se atingeau pentru o clipă, soarele şi luna îşi întâlneau privirile pentru o secundă…

Descărcară bagajele şi Adela începu să monteze undiţele.

– Nu ştiu să pescuiesc, spuse Andrei.

– Nu-i nimic. Înveţi acum. Am luat undiţe pentru toţi. Astăzi vom mânca peşte prins de noi.

Femeia adusese şi o plasă mare de pescuit.

– Vino să mă ajuţi să o montez, spuse ea lui Iulian. Singură nu pot să mă descurc.

După ce o întinse în Dunăre, le arătă celor doi cum să manevreze undiţele.

Stăteau de jumătate de oră, fără să vorbească. Adela le spuse că nu trebuie să sperie peştii.

– Mişcă, mişcă ceva în undiţă, spuse deodată Iulian.

– Trage de ea, îi spuse Adela.

– Uite, s-a prins un peşte mic, spuse bărbatul.

– Este o roşioară! O punem pe grătar şi o mâncăm. Dar să mai prindem câte ceva. Nu ne ajunge peştişorul la toţi trei.

Curând prinse şi Adela un peşte, ceva mai mare. Părea o scrumbie. Apoi unul mai mititel.

– Eu de ce nu prind nimic? se necăji Andrei.

– Ai răbdare, o să vină şi la tine. Stai numai liniştit, nu mai vorbi atât de mult. Şi nu te mai agita. Peştii te simt când eşti nervos, explică Adela.

– Uite, mişcă, mişcă spuse Andrei şi trase de undiţă. Dar ce-i ăsta? Un şarpe! spuse supărat băiatul.

– Este un ţipar! Tot peşte. Este foarte bun, îl linişti Adela. Eşti un pescar grozav, ai reuşit din prima. Bravo! Ne oprim acum, spuse femeia în timp ce mai scoase din Dunăre cu undiţa sa, un peşte mare.

– Acesta ce este? întrebă Andrei curios.

– Nu ştiu cum se numeşte. Dar este bun. Am mai mâncat cu ai mei aşa ceva, răspunse Adela. Facem focul şi pregătim grătarul. Eu pregătesc sosul pentru peşte, din roşii, ardei, piper, busuioc şi ceapă. Să vedeţi ce delicios este! spuse Adela.

Pe Iulian îl lăsă să răsucească peştii pe grătar.

Iar Andrei se juca pe malul Dunării. Arunca pietre în apă şi alerga fericit prin nisip.

– Să nu te depărtezi, să nu păţeşti ceva. Şi nu intra în pădure. Nu ştim ce pericole pot exista în ea! spuse Iulian.

Adela luă ceaunul şi turnă apă şi mălai. Reuşise să facă focul cu ajutorul lui Iulian.

– Să vedeţi ce mămăligă grozavă, o să vă fac! spuse femeia. N-aţi mai mâncat niciodată una atât de bună!

Şi lui Iulian şi Andrei chiar le păru prânzul incredibil de delicios.

– Mă simt de parcă aş fi Robinson Crusoe, exclamă Iulian

– Ce buuun e peştele meu! Dar nu mă pot sătura cu el. Noroc că voi aţi prins peşti mai mari, spuse Andrei Adelei şi tatălui său.

Se însera şi trebuiau să monteze cortul pentru înnoptat. Nu era modern, nici prea sofisticat, aşa că operaţiunile erau destul de simple.

– Dar încăpem toţi în cort? Cum o să dormim? întrebă Iulian.

– Noaptea se face foarte frig pe insulă, spuse femeia. Dormim unul într-altul, îmbrăcaţi, pe saltele. Pe Andrei îl punem la mijloc, să-l protejăm. Deasupra punem pufoaicele de fâş. Am şi geaca mea de piele să ne acoperim.

……………………………………………………………………………………………………………………..

Era dimineaţa şi radioul emitea ştirile zilei: „O tânără şi-a găsit sfârşitul în Dunăre într-un accident nautic neprevăzut.”

Iulian luă jurnalul şi-l citi, ca de obicei cu atenţie. O vedetă talentată si cunoscută a fost găsită în vila sa, moartă. Cauza se crede a fi otrava ingerată. Era singură în casă. Se consideră a fi sinucidere din depresie. Soţul era cu alta, în acele momente.

– Mi-l dai şi mie, să-l citesc, după ce termini, spuse Andrei, cerând ziarul.

– Desigur, aşteaptă puţin, spuse bărbatul. Trebuie astăzi să vin pe la tine, pe la şcoală. Profesoara ta de germană vrea să vorbesc cu ea. Nu ştiu ce vrea să-mi comunice.

– Ce să-ţi comunice ? Cred că te place tată! îi zburdă ochii când te vede, de parcă sunt nişte licurici în noapte, spuse băiatul.

Iulian nu avea decât două ore de seminar. De la Universitate la Colegiul lui Andrei nu era prea mult drum de făcut. Ajungea într-un sfert de oră.

– Vai, domnule Ginică, ce bine că aţi venit! exclamă încântată profesoara. Aveţi un copil grozav. Trebuie însă să se pregătească mai mult. Mă ofer să fac eu ore cu el, acasă la mine, gratuit.

– Doamnă, dar nu trebuie să vă deranjaţi, spuse Iulian politicos.

– Dar nu este niciun deranj pentru mine, când este vorba de dumneavoastră… şi de Andrei, bineînţeles.

Profesoara, între două vârste, era domnişoară. Simpatică, cu părul vopsit negru, pielea foarte albă, fină, dar ridată de vârstă, avea o burtică, nefiind totuşi prea grasă.

– Veniţi să-l aduceţi la mine. Stau pe bulevard, în blocul cu „Mega” din colţ, spuse femeia cu mândrie. Vă aştept mâine, la orele şaisprezece. Nu accept niciun refuz.

Iulian ştia că socrii săi, părinţii Alinei, cunoşteau bine limba germană şi se ocupaseră totdeauna de băiat, ca acesta să înveţe foarte bine limba. Dar nu putea refuza dorinţa profesoarei… doar Andrei depindea de ea la note, şi mai ales la examenele de trecere de la gimnaziu la liceu şi apoi la bacalaureat. Aşa că îl duse pe băiat la meditaţii.

…………………………………………………………………………………………………………………….

Iulian deschise televizorul să asculte ştirile de la prima oră. O profesoară a fost găsită moartă în apartamentul său din Bulevard. Locuia singură şi se presupune că s-a sinucis. Ştirea zilei este însă uciderea unei fete, în plină stradă, cu cuţitul, de către fostul iubit, gelos.

Bărbatul bău cafeaua, îl conduse ca de obicei pe Andrei la Colegiu şi de acolo, rapid ajunse la Universitate. Avea ore multe astăzi. Cu pauze, aşa zisele ferestre, dar termina programul seara.

La orele sale veniseră incredibil de mulţi studenţi. Aproape toţi. Se apropia sfârşitul semestrului. La sfârşitul laboratorului, rămase Irina, o roşcată înaltă, cu ochi albaştri, limpezi.

– Doresc să vă întreb cum trebuie să arate lucrarea pentru notă. Iulian rămase să dea explicaţiile, deşi era târziu.

– Plecăm împreună, este periculos pe străzile acestea, la ora asta, spuse Iulian. Şi ieşiră împreună din clădirea Universităţii. În faţă le apăru Andrei.

– Dar ce cauţi, aici, la ora aceasta? întrebă bărbatul.

– Am venit după tine, răspunse băiatul. Să nu stau singur în casă.

……………………………………………………………………………………………………………..

Iulian se trezi mai târziu decât de obicei. Deschise laptop-ul şi citi ştirile zilei. Se anunţa a fost găsită o tânără înjunghiată pe o străduţă de lângă una dintre clădirile Universităţii de Arte.

La ora prânzului, bărbatul a mers ca de obicei, să-l aştepte pe Andrei, de la Colegiu, să meargă să mănânce la ASE. Acolo a fost profesoară soţia sa, înainte de accident. Ştia că se mănâncă bine şi ieftin. El nu prea ştia să gătească şi nu prea avea de gând să înveţe. Dacă dorea ceva mai deosebit, mergea la masă la mama sa. Sau la una dintre admiratoarele sale, care şi-ar fi etalat cu bucurie talentele gastronomice pentru a-l cuceri. Cum era profesoara de istorie a lui Andrei. Îi invitase duminică la ea, la prânz. Dar acum, de la masa din faţă, o tânără studentă de la ASE – blondă, filiformă, cu ochii mari şi priviri pătrunzătoare, îi arunca ocheade voluptoase, dându-şi agale ochii peste cap, închizând din când ochii parcă pentru a-şi etala genele exagerat de lungi şi dese, ţuguind-şi buzele. Termină rapid prânzul şi apăru la ei la masă, păşind ca pe un podium la o prezentare de modă.

– Sunteţi profesor la noi? întrebă fata, păstrând cu insistenţă contactul cu ochii bărbatului.

– Sunt profesor, dar nu aici, la Arte. Fosta mea soţie a fost lector la ASE, răspunse Iulian cu voce stinsă,

Studenta se emoţionă mai puternic. Reacţia bărbatului îi depăşise aşteptările.

– La Arte, ce frumos! spuse tânăra visător. Sunteţi deci artist! Şi eu aş fi dorit să merg acolo… la design vestimentar. În timpul liber sunt model. O să vă invit la o prezentare de modă şi tânăra le întinse două cartonaşe.

– Este fiul dumneavoastră? continuă studenta cu întrebările, în timp ce-l studia cu interes. Băiatul avea ceva în el care-i dădea fiori pe şira spinării. Părea un bărbat de peste patruzeci de ani, cam urât, cu părul excesiv, crescut pe faţă printre coşuri mari cu puroi, părul capilar crescut din abundenţă, cu fire aspre, netuns, de un şaten deschis, aproape blond, îndesat şi înalt cât tatăl său, cu care nu semăna fizic deloc.

– Da, răspunse scurt Iulian.

– Şi soţia dumneavoastră? continuă şirul întrebărilor fata.

– A murit într-un accident, pe autostradă în Germania. S-a dus să facă pipi şi când s-a întors a călcat-o un tir, explică ca de obicei, când era întrebat de cineva, Iulian.

Studenta îl studie cu atenţie. I se păru că este cam ciudat cu aceste explicaţii. „Poate s-a şocat de la accidentul produs. Probabil ţinea mult la soţie”, găsi ea explicaţia, după ce se gândi că bărbatul din faţa sa, arată superb. Mult mai bine decât toţi colegii ei de an. Ba chiar decât cei din anii mai mari sau mai mici…

(„Labirintul enigmelor“, partea a doua, din ciclul „Vivat Academia!”, povestire din cartea „El cartero nunca más llama dos veces” o „Sueños… sueños… sueños…” / „Poștașul nu mai sună de două ori” sau „Visuri… visuri… visuri…”, autor Cornelia Păun Heinzel.)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: