Exodul familiei tradiționale. Perspective misionare

de prof. dr. Vlad Ioan BONDRE

Deși percepută ca un ideal al vieții, un loc al dezvoltării duhovnicești sau al cunoașterii de sine prin celălalt, imaginea familiei în postmodernism s-a alterat în măsura incapacității membrilor societății de a-i acorda atenția cuvenită. Sporirea independenței personale a soților, educația eronată asupra elementelor ce alcătuiesc unitatea celor doi parteneri, dar și lașitatea de a întemeia o structură indestructibilă a iubirii unuia față de altul, reprezintă factorii cheie care au destabilizat înțelesul real al așezământului bunei înțelegeri – familia.

Potrivit învățăturii de credință a Bisericii Ortodoxe, familia se bazează pe trei elemente esențiale: întrajutorarea soților – „Nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor după măsură” (Facere 2, 18); ferirea de desfrânare – „Cinstită să fie nunta întru toate și patul neîntinat” (Evrei 13, 4); nașterea de copii – „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți” (Facere 1, 28). Toate aceste elemente trebuiau să exprime pentru societatea postmodernă o constantă, un fond nealterat al esenței spirituale, o realitate a fidelității față de eul personal.

Cunoscând vicisitudinile lumii, Biserica a înțeles că are datoria de a se implica în progresul spiritual și conjugal al membrilor ei, motiv pentru care a dezvoltat un concept numit ecclesia domestica – biserica de acasă. În cadrul acestui program de instruire prin misiune, Biserica și-a îndreptat atenția spre tineri, spre noile generații care trebuie să fie pe deplin conștiente de realitatea evenimentelor din viața lor. În conștiința tinerilor, potrivit părintelui profesor Ilie Moldovan, „se dă lupta dintre bine și rău, dintre doririle înalte alte sufletului și înclinările spre păcat”[1], de aceea, ei au nevoie de un ghid care să le ofere un orizont clar de percepere asupra acestei realității a vieții.

Pe fondul dialogului pe care Biserica l-a purtat în permanență cu tinerii, ea a constatat că trăirea lor lăuntrică este mult mai intensă decât cea a adulților, că efervescența iubirii lor este mult mai generoasă, că ea nu stă sub semnul unui interes material. În acest context, prin lucrarea ei sfințitoare, Biserica a căutat să pregătească noile generații de tineri în măsura Adevărului pe care îl propovăduiește și să demonstreze societății contemporane, că noile tipuri de familii sunt erorile create de libertinajul postmodernismul care afectează într-o mare măsură sănătatea spirituală și psihică a membrilor ei. Programul, pe care Biserica Ortodoxă l-a anunțat, a subliniat atitudinea responsabilă pe care o are față de noile generații de tineri care trebuie să-și pregătească cu deplină conștiinciozitate piedestatul pe care vor zidi o nouă familie. În acest sens, Biserica s-a asigurat de creșterea duhovnicească a membrilor ei încă din vremea zămislirii lor, cărora le-a insuflat prin Taina Sfântului Botez toate elementele necesare îndumnezeirii lor. Cuviosul Paisie Aghioritul atestă această realitate prin cuvintele: „cu cât mai multă lucrare duhovnicească face cineva în anii copilăriei sale, cu atât mai ușoare îi vor fi toate mai târziu… până va veni vremea ca o tânără să hotărască dacă va deveni mamă bună, absolut necesară îi este viața curată”[2].

Așadar, prima condiție pe care un tânăr este dator să o îndeplinească pentru o viață duhovnicească aleasă în cadrul familiei pe care dorește să o întemeieze, este sporirea darurilor primite odată cu Taina Sfântului Botez. Acestei condiții i se adaugă unitatea credinței care îl va maturiza până la vârsta deplinătății (Efeseni 4, 13), dar și atitudinea responsabilității față de partenerul său de viață. Privind printr-o analogie, progresul duhovnicesc al unui tânăr în cadrul familiei poate rezona cu rânduiala Tainei Căsătoriei. Potrivit învățăturii Molitfelnicului Ortodox, săvârșirea Tainei Cununiei începe cu binecuvântarea mare: „Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”[3], arătându-se prin aceasta că unirea prin căsătorie a celor doi parteneri este o simbolistică a imaginii plenitudinii Trinității în unitate, care le oferă ajutor, binecuvântare și har celor doi soți. Primele trei rugăciuni care se fac asupra celor doi miri, fac trimitere la binecuvântarea pe care Mântuitorul Iisus Hristos a dat-o celor doi tineri din Cana Galileii pentru ca aceștia să aibă parte de „înțelepciune, dragoste unul față de altul, lungime de zile, dar de prunci…”[4], dar se referă și la unirea lor întru slavă și cinste, despre care Paul Evdokimov spune: „legând iubirea lor de iubirea lui Dumnezeu, soții o ridică până la inima dumnezeiască, viu reprezentată de cupa euharistică”[5]. Cununile pe care cei doi parteneri le poartă în timpul slujbei reprezintă o încununare a răspunderii reciproce, un act al biruinței în fața păcatului. În acest sens, părintele profesor Dumitru Stăniloae spune: „mărirea cununii lor constă în fidelitatea și jertfelnicia lor, în asumarea străduințelor necesare vieții de familie”[6]. Dulceața vieții lor este simbolizată de paharul comun din care cei doi se împărtășesc, iar cântările Isaia dănțuiește și Sfinților mucenici semnifică chemarea la stăruință în rugăciune, necesară pentru a face față tuturor provocărilor ce vor apărea pe parcursul coexistenței lor.

O altă condiție a progresului spiritual al tinerilor în cadrul familiei este cea referitoare la relația dintre părinți și copii. Copiii sunt considerați ca fiind binecuvântarea pe care Dumnezeu o oferă ca dar celor doi soți, dar și o punte de legătură între Dumnezeu și părinți, deoarece maximizează sălășluirea divinului în casa celor doi. Într-o notă ierarhică, prezența unui copil în sânul unei familii face trimitere la conceptul responsabilității. Dacă Biserica este responsabilă față de noile generații de tineri, de progresul lor duhovnicesc din cadrul familiei, atunci este lesne înțeles că și părinții trebuie să poarte responsabilitatea copiilor lor. De aceea, datoria părinților este de a-și educa copiii în credința cea dreaptă, de a le explica foloasele rugăciunii și ale postului, necesitatea Sfintei Euharistii în viața lor. Împlinirea vocației de părinte înseamnă a asculta de poruncile lui Dumnezeu „și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4), dar în același timp reprezintă o datorie față de societatea care trebuie să se bazeze pe o generație de tineri capabili să prețuiască darul pe care Dumnezeu l-a dat omului – lumea, pământul și toate cele ce sunt ale sale.

Îndeplinind obligațiile și datoriile față de copii, dar și unul față de altul, soții trebuie să se îngrijească de mântuirea sufletului lor. Conform învățăturii Sfântului Vasile cel Mare, în cadrul familiei, cei doi soți pot progresa duhovnicește deoarece: „acolo nu mai sunt proprietari, contradicțiile de păreri au dispărut, iar orice tulburare și ceartă au fost îndepărtate”[7]. Această afirmație trebuie legată de natura familiei, care este o comuniune perfectă de viață, unde toate sunt comune: „inimile, cugetele, trupurile… comun este Dumnezeu, comun este tot ceea ce duce spre pietate, comună este mântuirea”[8].

Desigur, viața de familie se arată deseori presărată de multe încercări și ispite, dar acestea trebuie văzute ca simple exerciții prin care iubirea și credința celor doi soți se poate amplifica de vreme ce lupta împotriva acestor vicisitudini se duce împreună. Duhul ispitei, al neputinței și al încercării poate fi stins prin rugăciunea în comun, pe care părintele profesor Leon Dură o recomandă tuturor familiilor, făcând precizarea că „rugăciunea în singurătate își găsește justificarea doar în momentele în care unul dintre soți simte nevoia să se roage singur, dar și atunci el trebuie să pomenească în rugăciunea sa și pe celălalt soț”[9]. Garanția izbânzii împotriva păcatului îi găsește pe cei doi soți împărtășiți cu Sfânta Taină a Euharistiei, prin care se asigură împăcarea omului cu Dumnezeu.

Postul și lectura Sfintei Scripturi este o altă cale care produce un progres duhovnicesc în cadrul familiei. Raportarea la învățătura Sfinților Părinți prezentă în paginile Sfintei Scripturi la modelul sfințeniei, care este Iisus Hristos, îi determină pe soți să devină unul pentru altul un educator, învățându-se reciproc tainele credinței.

Viața duhovnicească, pe care tinerii căsătoriți o pot trăi în cadrul familiei, este sinonimă cu binecuvântarea pe care Dumnezeu o revarsă peste cei doi în momentul cununiei lor. Tinerii trebuie să conștientizeze că nu este suficient a se bucura de darurile primite, ci datoria lor este de a le înmulți prin buna lor purtare. Ei trebuie să înțeleagă că au datoria de a crea o parte complementară a universului împlinirii personale, fiind în permanență legați de puterea unificatoare a Tainei Cununiei, cea care îi transfigurează dincolo de orice limită datorită iubirii lor. Cu alte cuvinte, viața duhovnicească din sânul familiei este cea mai autentică expresie a apostolatului creștin deoarece se bazează pe trei elemente cheie: Dumnezeu ca centru al existenței lor, dragostea soților unuia față de altul și exemplul faptelor lor bune.

Permisivitatea societății postmoderne asupra degradării spirituale, psihice și fizice a membrilor ei demonstrează lipsa afectivității față de aceștia. Dacă Biserica, prin învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, a evidențiat în mod repetat responsabilitatea membrilor ei, atunci cel supus judecății trebuie să fie omul. Balanța pune pe talere două situații concrete: cea a lumii desacralizate, imorale și secularizate, și cea a vieții desăvârșite în măsura cunoașterii lui Dumnezeu. În acest context, omului îi revine datoria de a alege și de a-și asuma alegerea respectivă. Noua generație trebuie să fie îndreptată spre adevăr, trebuie să realizeze că provocările vieții conjugale sunt ispitele care întăresc credința relației, că orice viciu se poate elimina, că atitudinea nefastă a partenerului de viață se poate transforma, că nu există niciun motiv real al separației energiei care i-a împreunat. Desigur, atingerea luminii taborice implică credință, nădejde și dragoste, dar tânărului i se oferă toate acestea în mod gratuit, el trebuie doar să le acceseze. Din acest motiv, provocările vieții de familie merită văzute într-o notă spirituală, ca elemente ce încheagă iubirea celor doi parteneri într-o formulă neîmpărțită și nedespărțită.

Dincolo de diversitatea doctrinară a teoriilor, din punct de vedere sociologic, familia este un contract social în care partenerii își asumă drepturi și obligații în complementaritatea unor obiective demografice și economice comune. Asimetriile orizonturilor de așteptare intervenite pe perioada mariajului, inevitabile, puse cu tact într-o ecuație existențială, își găsesc rezolvări, cu o condiție: ambii parteneri să se focalizeze pe soluții, nu pe problemele apărute din varii motive. Menținerea și focusarea pe o astfel de logică subliniază în mod vădit faptul că binecuvântarea lui Dumnezeu devine perfect compatibilă cu practicile parentale, indiferent cât de dezvoltată este societatea în prezent și câte performanțe tehnologice și economice va avea pe viitor.

Laicizarea progresivă a societăților occidentale demonstrează că factorul economic în conjuncție cu cel tehnologic nu sunt suficienți pentru a genera și o mai bună viață de familie. Această realitate constituie cel mai puternic argument pentru a privi cu foarte multa circumspecție experiențele în materie de parteneriat conjugal.

Societatea nu ar trebui să se bazeze pe sănătatea clinică a membrilor ei din punct de vedere sexual, ca o asigurare a faptului că cei care provin din familii de același sex se pot manifesta în măsura poftei lor, ci ar trebui să caute formule clare prin care aceștia să renunțe la pornirile lor. Paradoxul pe care societatea îl înfățișează în fața membrilor ei pornește de la acordul celor care pretind că nu au nicio obiecție împotriva actelor homosexuale, dar care nu și-ar dori să aibă niciun membru în familie care să aibă aceste orientări. În procent de peste 90%, cei care susțin cuplurile de gay sau lesby, fac parte din familii neutre și sunt cupluri care au participat la Taina Căsătoriei și se bucură de copii sănătoși.

Excluderea persoanelor cu orientări sexuale diferite de cele naturale din sânul societății sau a mediului în care tinerii activează nu reprezintă o atitudine solitară, dar acceptul lor trebuie să fie privit ca un mod prin care se poate exercita puterea de convingere. Tinerii trebuie să-i privească pe cei ce suferă de deviații comportamentale cu responsabilitate, încercând cu un maxim efort să-i direcționeze spre normalitate și firesc. Din păcate, există tendința unor grupuri sociale de a privi aceste familii moderne neconvenționale ca pe niște minorități, cărora ar trebui să li se acorde o atenție maximă. Realitatea subiectului face ca excesul de atenție și sensibilitatea să fie formele care întăresc și mai mult manifestarea erotică a acestor cupluri. În acest sens, poziția Bisericii este una cât se poate de incoruptibilă. Ea poartă responsabilitatea tuturor membrilor ei, caută să le ofere sprijin și atenție, dar nu se poate face părtașă deviațiilor morale ale membrilor ei. Prezența familiilor moderne de același sex în sânul Bisericii nu contribuie la întinarea valorilor Trupului Tainic al lui Iisus Hristos, dar nu li se poate acorda, sub nici o formă, încredere. Ele trebuie să pășească spre Adevăr, mânate de dorința schimbării, de a pune început nou în viața lor. Schimbarea se poate realiza în măsura dorinței fără ca aceștia să fie supuși judecății. Bisericii lui Hristos îi lipsește predispoziția spre judecată, deoarece ea reflectă Adevărul în cea mai pură formă, iar acest fapt asigură responsabilitate față de membrii ei. În comuniunea și împărtășirea directă cu Iisus Hristos, celor ce păcătuiesc li se oferă șansa izbăvirii, a ridicării din neant și garanția reușitei împăcării cu Dumnezeu.

Istoria a arătat de-a lungul secolelor că familia este reprezentată de o structură tripersonală: tată, mamă și copil. Chiar dacă familia modernă pune accentul pe legătura creată între cei doi parteneri, nu trebuie omis faptul că efectul acelei relații se îndreaptă direct spre copil, spre sănătatea lui emoțională. Acest context poate genera posibilitatea ca genele să se transmită, iar acel copil să aibă același tip de orientare sexuală. Acest fapt nu numai că va denatura echilibrul viitoarei generații, ci va transforma acest act sexual într-unul normal, firesc, necondamnabil. Pericolul este și mai mare cu cât aceste acte vor ajunge să fie acceptate de către statele creștine, fapt ce va condensa numărul credincioșilor practicanți. Linia care separă tradiționalul de modern devine din ce în ce mai proeminentă, apare o transfigurare a normalului, care nu se mai încadrează în spațiul postmodern, naturalul devine ireversibil.

Sănătatea societății postmoderne reflectă imaginea caracteristicilor ei. Desprinsă din contextul tradițional, societatea nu se impune în luarea unor hotărâri clare asupra deviaților membrilor ei, ci le încurajează în măsura progresului, argumentul fiind bazat pe deschiderea față de nou, nemaiîntâlnit, occidental. Orientarea sexuală de tip homosexual confirmă derapajul societății și lipsa judecății în ceea ce privește raportul libertății individului.

Biserica și-a îndreptat mereu atenția asupra sănătății membrilor ei prin ascultarea față de cuvintele Mântuitorului, care a îndemnat la cercetarea nevoilor aproapelui, dar excluderea de către societate a sâmburelui de adevăr ce trebuia să încolțească în inima tânărului a schimbat modul în care acesta percepe realitatea. Omul, și în speță, tânărul, nu și-a mai îndreptat atenția spre cele transcendente, ci a urmat imanentului, plăcerii de a fi și de a avea. Structura internă a omului a suferit o desprindere de nucleul divin, ADN-ul și-a schimbat nuanța, pornirile spre păcat au devenit mai proeminente decât sentimentele. Viața tinerilor nu a mai devenit o competiție cu ceilalți, ci cu sinele, în măsura convingerii proprii asupra deciziilor pe care aceștia le iau.

În viața tinerilor, pudoarea nu mai reprezintă o calitate, căci ei caută a ieși din anonimat prin atitudini exclusiviste. Din acest motiv, nu consideră căsătoria partenerilor de același sex un impediment canonic și moral, ci se zbat pentru acordarea dreptului ca această căsătorie să fie recunoscută de către stat. Discrepanța opiniilor pro și contra se micșorează în măsura în care tot mai mulți tineri acordă viabilitate noilor tipuri de familie și, în special, concubinajului. Deznădejdea identificării cu un partener, care să corespundă idealului lor, îi determină pe tineri să ia decizii în consecință, să surclaseze interesele primordiale, să trăiască clipa. Extrema în care cad acești tineri se identifică cu poziția pe care societatea o exprimă în raportul progresului spiritual.

Plasată între prognoză și speranță, familia contemporană va trebui să fuzioneze cu principiile familiei arhaice pentru a salva ce a mai rămas uman și firesc în ea. Cu siguranță, termenul „familie” va rămâne multă vreme imprimat în limbajul societății, va supraviețui, dar nu ca o structură tradițională, ci ca un substituit căruia nimeni nu i se va împotrivi. Faptul în sine nu va reprezenta doar un regres a aceea ce trebuia să fie familia, o structură indestructibilă și incoruptibilă, ci o îndepărtare față de Adevăr și de frumos. Din acest motiv, se solicită o maximă atenție asupra dinamicii sociale, pentru a nu dezechilibra ceea ce a mai rămas viu și însuflețit, spiritual și efervescent, tradițional și idealist – familia.

[1] Ilie Moldovan, Adevărul și frumusețea căsătoriei – Teologia Iubirii, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 1996, p. 90.

[2] Cuviosul Paisie Agioritul, Cuvinte Duhovnicești – Viața de familie, traducere în română de Ștefan Nuțescu, București, Edit. Evanghelismos, 2003, p. 33.

[3] Molitfelnicul Mic, Tipărit cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Părinte Andrei – Arhiepiscop al Alba Iuliei, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2006, p. 93.

[4] Ibidem, p. 97.

[5] Paul Evdokimov, Taina iubirii – Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, București, Edit. Christiana, 1994, p. 137.

[6] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă – Vol. III, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 207.

[7] Sfântul Vasile cel Mare, Constituțiile ascetice – PSB 18, traducere în română Iorgu Ivan, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1989, p. 32.

[8] Ibidem.

[9] Leon Dură, „Familia în lumina Noului Testament”, în Studii Teologice, 1-2/2003, p. 179.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: