Petru Bran – un militant pentru dăinuirea neamului românesc în nord-vestul Transilvaniei

de prof. Liviu TĂTARU

prof. Liviu Tătaru

Limba și civilizația create prin asimilare sudează într-o singură etnie două sau mai multe comunități anterioare, generând o unitate de interese în privința unității teritorial-statale. Rațiunea de stat a asimilării constă în omogenizarea etnică a populației, în crearea unei singure comunități etnice în interiorul frontierelor statului. Dintre imperiile Antichității doar cel roman a avut o politică consecventă, de lungă durată, folosind persuasiunea și nu forța pentru a asimila marele evantai de popoare cucerite.

Luciditatea și cumpănirea cezarilor în a atrage prin avantaje și nu de a respinge prin nedreptăți și umilințe au lipsit guvernanților unguri, deveniți stăpâni deplini asupra Transilvaniei prin federalizarea Imperiului habsburgic în 1867. Anularea autonomiei Transilvaniei a permis desfășurarea nestingherită a politicii de asimilare forțată a nemaghiarilor. Premierul baron Bánnfy a exprimat-o fără reținere: „Ungaria nu va dobândi o importanță politică decât dacă devine național-maghiară. În consecință, slavii și românii trebuie maghiarizați cu forța” (Din istoria Transilvaniei, vol. III, p. 289).

Graba dovedită de guvernanții maghiari mai avea o pricină. Întrezărind în principiul naționalităților o viitoare normă de drept internațional, clasa politică maghiară se pregătea să-i răspundă prin modificarea radicală a hărții etnice a Ungariei. Rezistența la maghiarizare a devenit acum o chestiune de apartenență statală, reușita ei putând tranșa definitiv viitoarea hartă politică. De acest lucru erau conștienți, în primul rând, liderii neoficiali și apoi oficiali ai românilor. Ei erau bine cunoscuți conaționalilor, dar și autorităților. Avem un exemplu luat aleatoriu al lui Gheorghe Cârțan (n. 24 ianuarie 1849 – d. 7 august 1911), un țăran român care a luptat pentru independența românilor din Transilvania. Reușita acțiunilor lor a depins, însă, în mod hotărâtor de activitatea miilor de modești intelectuali de țară, mai precis de preoți și învățători, răspândiți pe întreg teritoriul Transilvaniei. Numiți în mod simbolic „apostoli ai satelor”, ei aveau o particularitate unică pe continent: erau fii de țărani sau urmași de țărani la a doua sau a treia generație, legați atât de strâns de clasa de origine, încât aceasta nu manifesta nici cea mai mică îndoială de atașamentul lor la cauza națională și la popor.

Petru Bran (1821 - 1877)

Petru Bran
(1821 – 1877)

Unul dintre ei a fost Petru Bran, fiu al satului Tohat, unde a văzut lumina zilei un alt apărător al identității românești în nord-vestul Transilvaniei, Petre Dulfu, cu 25 de ani mai târziu, în 1856. Diferența de o generație a însemnat și una de obiective naționale. Dacă cea a lui Dulfu a întrevăzut perspectiva unității naționale sau chiar a trăit-o, cea a lui Petru Bran a sperat-o doar ca pe un obiectiv mai îndepărtat, pregătindu-i terenul și premizele. Cultivarea limbii române prin școală s-a rezumat la clasele primare, până la înlocuirea regimului absolutist cu regimul liberal în 1859.

Curtea de la Viena a considerat atunci că este în interesul Imperiului de a-și atrage românii transilvăneni prin acordarea șansei de a-și cultiva limba maternă și în gimnaziu și liceu. Până atunci, românii transilvăneni au dispus doar de două licee în limba română, amândouă la Blaj, unul teologic și unul pedagogic, datorate episcopiei greco-catolice, ridicate după revoluția pașoptistă la rangul de mitropolie. Cu numele de preparandii mai funcționau școli românești de nivel liceal la Arad din 1812, la Beiuș, la Năsăud din 1859 și la Sighet din 1861.

Gimnaziile maghiare aveau, în multe localități, printre care și în Baia Mare, elevi de origine română până la jumătate din efectiv, dar își desfășurau cursurile exclusiv în limba maghiară. Printre absolvenții Gimnaziului din Baia Mare s-au numărat fruntași de seamă ai românilor din nord-vestul provinciei, precum George Pop de Băsești și Petre Dulfu, iar înaintea lor Petru Bran. De aici încolo, vom parcurge câteva dintre momentele esențiale din viața acestuia, pe urmele cărții protopopului Ioan Ştiru, Un fiu al poporului: Petru Bran și permanența vieții românești la Satu Mare[1]. Este o ediție îngrijită de doamna Maria Gârbe, preocupată de multă vreme de a readuce în atenție acele personalități ale trecutului cărora le datorăm perpetuarea elementului românesc în acest colț de țară.

Petru Bran a provenit dintr-o familie de preot, slujitor al bisericii din satul Tohat, pe atunci aparținător județului (comitatului) Sălaj. După cursurile primare în localitate, a urmat studiile secundare la Baia Mare și Cluj. De regulă ele erau succedate de o școală teologică superioară, de lungă durată, în cazul de față Institutul greco-catolic din Blaj, absolvit în 1844. În 1846 a fost hirotonit, și-a întemeiat o familie și, cum se spunea pe vremea aceea, a fost dăruit cu șapte copii, el însuși provenind dintr-una cu 12! Preoții aveau familii aproape la fel de numeroase ca și țăranii, urmând principiul: câți dă Dumnezeu! Se înțelege câtă alergătură și preocupare presupunea întreținerea și realizarea în viață a unui număr atât de mare de urmași. Preoții, ca și învățătorii, având aceleași norme de viață, erau mereu în căutarea unor parohii sau școli cu mai mulți enoriași ori părinți contributori, retribuțiile lor depinzând de taxele acestora.

Bran a slujit ca preot succesiv în două sate sălăjene, apoi ca administrator al protopopiatului Periceiului. Revenind la o parohie timp de șapte ani, apreciat de superiorii lui, este promovat în 1857 ca paroh și protopop al Sătmarului. În revista Eroii neamului, nr. 22, martie 2015, ce apare la Satu Mare, preotul protopop Dumitru Roman prezintă în articolul „Corifeii Școlii Sătmărene. Preoții Vasile Lucaciu și Petru Bran” câteva date de amănunt privindu-l pe acesta din urmă. El a reușit performanța de a inaugura catedra de limba română la Liceul Catolic Regesc din Satu Mare, ființând din 1642, la data de 12 septembrie 1859 (studiul citat, p. 23). Bran a ocupat catedra de limba română timp de 18 ani, până în anul morții (1877), din anul următor aceasta fiind preluată de conaționalul său devenit mult mai celebru, dr. Vasile Lucaciu. La o lună după deschiderea cursurilor, Bran a primit decizia de numire, fiind „primul profesor de limba română din Satu Mare” (Ioan Știru, op. cit., p. 79). Din 1864, pe lângă limba și literatura română, în această limbă s-a predat și religia greco-catolică, Bran fiind împuternicit de episcopie cu redactarea catehismelor necesare, cu un an înainte. Încredințarea amintită dovedește bunul său renume în rândurile preoților și învățătorilor greco-catolici.

Preotul-profesor nu s-a putut abține de a se limita la programele celor două discipline aprobate, făcând și o educație patriotic-românească. Dacă până la perfectarea Dualismului, în 1867, autoritățile comitatense și orășenești au fost nevoite să înghită asemenea „anomalii”, după aceasta atacurile contra lui în presă s-au înmulțit. Și până atunci, cum avea el să recunoască mai târziu, „îndată ce-mi ocupai postul…, începură a mă înconjura piedicile din toate părțile, ca niște fantome, ca niște nori grei plini de răzbunări” (p. 72). În chiar anul Dualismului, la 24 aprilie, ziarul Magyar Újság publica articolul unui sătmărean „indignat”, comentat de însuși cel acuzat. Acuzatorul, arată Bran, afirma „că în mine se află înșelați, deoarece nu sunt maghiar, cum au crezut ei; ba încă învăț limba română în gimnaziu și fanatizez cu studenții români, aducându-i până acolo ca să-și renege naționalitatea maghiară; că în biserică folosesc limba română și se miră cum de nu se răscoală poporul împotriva mea? Că visez despre o Daco-Românie, dar nu mă vor lăsa ca să împart teritoriul coroanei Sfântului Ștefan și să mistific Sfânta Constituțiune etc.” (p. 70). În aceeași misivă adresată Episcopiei de Cluj-Gherla, Bran vedea în reproșurile aduse „conștiinciozitatea cu care mă nevoiesc a-mi împlini oficiul de paroh și profesor român”, acționând pentru a împiedeca „contopirea elementului românesc cu cel maghiar” (p. 70-71), „introducerea limbii maghiare cu forța la vetrele și altarele noastre” (p. 71).

La inaugurarea Societății de lectură, Bran își precizează și mai explicit obiectivele, prin „ridicarea catedrelor de limba și literatura română la gimnaziile de stat ce se află în părțile monarhiei, locuite de români”. Cea a cărui întemeietor și titular era se putea mândri cu „progresul ce l-au făcut tinerii români din gimnaziul de aici și până acum, de când li s-a deschis ocaziunea de mult dorită, de a se familiariza cu limbajul dulce în care au de a conversa atât cu Părintele etern, cât și cu iubita lor mamă – națiunea, ne dă tot dreptul ca să putem spera cu timpul un rezultat și mai îmbucurător” (p. 73). Ioan Știru se vede îndreptățit din toate aceste realizări și luări de poziție să concluzioneze: „Redeșteptând conștiința națională, el făurește, cel puțin în suflete, cu mare anticipație, unitatea neamului și a limbii materne, declarând de la catedră că acceptarea unor convenții de suprafață ar însemna o negare a realității istorice și a drepturilor izvorâte din adevărul permanenței şi continuității poporului român pe meleagurile sătmărene, ca și pe celelalte meleaguri” (p. 74-75). A fost primul autor sătmărean al unei cărți românești, alta decât amintitele catehisme didactice, și anume a volumului de poezii Mărgăritare sau sentințe poetice; filozofico-moralo-estetice, publicat în 1874. Nae Antonescu, vrednicul profesor de țară, devenit istoric și critic literar, scria despre acest volum că „a îndeplinit și un rol național, și anume încrederea că și în graiul românesc se pot exprima idei înalte” (p. 80). A fost o prezență activă la publicațiile ce apăreau atunci în Transilvania, fiind un fel de reporter al vieții românești din nord-vest sub toate aspectele, dându-și cu părerea, ca și Lucaciu peste câțiva ani, asupra dicționarelor Academiei (Române!).

Scurta noastră selecție dovedește că preotul-profesor și-a depășit cu mult „sarcinile de serviciu” la care era obligat, ceea ce a iritat peste măsură autoritățile locale sătmărene. Cum putea să nu le irite, de exemplu, conferința „intelighenției românești” din zonă, organizate de el la Satu Mare, la care s-a discutat organizarea unei colecte periodice pentru strângerea de fonduri în vederea susținerii la studii a unor studenți români săraci? Din 1870 rămâne numai profesor la Liceul catolic regesc sătmărean, episcopul de Cluj-Gherla îl revocă din funcțiile de preot paroh și de protopop la insistențele autorităților comitatense. Această măsură îl afectează financiar, ceea ce s-a și urmărit. La 10 octombrie 1877 s-a stins din viață. Până la organizarea concursului și ocuparea postului rămas vacant, catedra a rămas fără titular și acoperire. Succesor i-a devenit și mai celebrul dr. Vasile Lucaciu, în anul școlar următor. Îngrijitoarea ediției, d-na Maria Gârbe, este îndreptățită să concluzioneze: „A luptat pentru predarea limbii române în școli, pentru consolidarea statutului acesteia. A luptat pentru identitatea de limbă”, pentru dăinuirea românității în acest colț de țară.

[1] Ioan Ştiru, Un fiu al poporului: Petru Bran și permanența vieții românești la Satu Mare, Ediție îngrijită și bibliografie alcătuită de Maria Gârbe, Baia Mare, Editura Eurotip, 2019, 125 p.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: