Izvorul nesecat de lumină

de Irina Lucia MIHALCA

În noi sunt toate, şi soare, şi nori, şi furtună,
acum plouă, plouă  torenţial!
 – Te simt în ploaie, frumoasă femeie,
eşti cu mine, aici, în inima mea!
Plouă cu iubire pe pământ.
Eu sunt pământul,
din pământ am fost luaţi!
Ce e pământul şi ce e ploaia, iubitule?
– O parte din noi! Ne-ntâlnim mereu,
în stele, în cerul senin, în fulger,
în clipa de dincolo de timp,
ştiam că eşti acolo, te aşteptam,
ştiam că te voi întâlni odată şi-odată. 

 

În tine se dă o luptă imensă,
cu fluctuaţii mari de cald şi rece,
în foişorul inimii ne completăm
şi inversăm polii,
un fir roşu al destinului ne leagă.
Ne reflectăm esenţa vieţii în oglindă,
un diamant a cărui lumină
străbate adânc eteruri.
Privim atent fiecare dar divin.
În noi e adevărul, în profunzimea noastră!

Ce-nsemn pentru tine?
 – Împlinirea mea, saturaţia unui suflet
însetat de tine, omul, sufletul, tu fiinţată.
Te iubesc, omule! Izvorul din tine iubesc!
 Unde-i calea către izvor?
– Caută izvorul şi vei găsi calea,
un fir de apă suntem, un fir de apă vie
care se varsă-n izvor!
 Nu seacă izvorul lor! Le simţi durerea?
– N-o poţi simţi
dacă nu te-a durut cel puţin
la fel de mult
aşa cum ceri să simt, iubita mea!
 Ştim, au un izvor,
nu se vede, dar împreună curg!
 – Totul e posibil cât încă nu ai ales.
Într-o plăcere nebună pasiunea ne va topi,
vreau să urci cu mine,
odată căzută-n braţele mele
clepsidra va curge în sus, hoya mea!
Am visat mereu un om ca tine,
aici, pe pământul amintirilor
unde totul este doar ideea unui paradis.
Pătruns sunt de-acel vis,
trupul tău mi-e cunoscut, îl recunosc.
Ca boabele de rouă, lacrimă de lacrimă,
te voi culege cu mare atenţie.
Te sărut acolo unde se-aprinde focul sacru,
acolo unde-ţi place,
la capătul râului ne-aşteaptă lumina.
 Cu inima mi-ai desenat un câmp de flori,
florile inimii, florile simţirii.
Am întors fila timpului, ca pe-o roată,
ameţitor te urcă, te coboară,
un spectru larg de lumini, de emoţii.
Prin petalele macilor
te-ai jucat cu gravitaţia mea,
nucleele ni s-au întâlnit, contopindu-se.
Primeşte această cheie a nemuririi.
Simţi dansul, mereu dansul în lumea noastră?
Un mare mister rotirea spiritelor şi contopirea lor!

Cu lumina adunată-n palmele inimii
ne cheamă tânguirea sufletului.
– Lasă, iubito, chinul pentru mine,
am ajuns nepotrivit de târziu în sângele tău,
am adus prea mult oxigen,
fii liberă ca îngerul
care se ridică prin dansul aripilor,
mereu sunt în lăcaşurile spiritelor,
acolo cred că te-am întâlnit.
Dumnezeu ne-a unit pe veci,
dă-mi jumătatea, dă-mi noua viaţă!
Îmi amintesc de ziua când ţi-am cules flori
de pe câmpia paradisului revărsat
în zorii trăirilor mele…
Acum sunt şi trup, aici şi-acum exist,
într-un trup de bărbat.
 În palme ai primit lumina noastră.
Ai grijă de ea!
O rază ce vine-n goană, din apus,
şi-adună aripile, şi-apoi se lasă,
tremurând, pe-o frunză…  

– Mă fascinezi, omule din cer senin,
coborât pentru viaţa din mine,
iau foc din focurile tale,
te cunosc demult,
din veşnicii, de acolo te cunosc,
azi mai mult ca ieri şi vreau un veşnic azi…
Aduc inima mea
înaintea ta, atât, nimic mai mult! 
O veşnicie să stăm împreună,
să ne deschidem unul faţă de celălalt,
şi-amândoi faţă de lumea noastră,
ca să primim mereu pecetea cerului!
 – Fii binecuvântată,
inimă aleasă a iubirii divine!

– Liniştea dinaintea furtunii; refac decorul,
îl restrâng… dincolo de timp şi spaţiu,
stau pe o stâncă, mă gândesc la tine,
trebuie să găsesc răspunsul.
De ce vezi ziduri
în oglinda împrumută pentru o viaţă?
 Ridică-ţi ochii spre infinitul albastru,
acolo unde nu mai este nicio limită.
Nimic e totul şi totul e nimic.
 Vioara din oglinda mea te poartă
pe aripi neştiute,
acolo unde gândul e viaţa veşnică…