Poveste originară

de Irina Lucia MIHALCA

La graniţa dintre vis şi gând,
fugi, laşi totul în urmă,
cuvântul de dragoste
se muşcă,
se ţipă,
se mângâie,
se îneacă în lacrimă.

La marginea drumului,
realitatea voalată
se dă peste cap.
Ticăitul ceasurilor oprite
continuă să bată în miezul nopţii,
completând partitura furtunii.

Prin umbrele trecutului,
corăbii fantomatice
se leagănă haotic în nisip,
lăsând urme adânci.
Odată eliberate,
croindu-şi drumul,
pornesc spre orizonturi,
spre noi tărâmuri
pe care nu le poţi locui.

Răsărite de nicăieri,
pietrele strigă în cădere.
Se opresc dintr-o dată,
le laşi să vorbească.

Cu tine, o lacrimă şi ploaia,
şiroind pe buzele tale,
mirosind a tine
şi a migdale senine.
– îi şopteşti din oglindă.

Sunete suspendate
curg şuvoi, în memorie,
topindu-se în neant.

O piatră de hotar
este oglinda prin care treci,
podul curcubeului s-a deschis suficient,
cheia labirintului o ai.

Primele raze ale luminii au apărut…

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: