Impromptu pentru tine

de Irina Lucia MIHALCA

Am aruncat în neant toate semnele de punctuaţie,
 toate cuvintele nespuse din spaţiile albite.
 Lumina are distanţe sau e necuprinsă?
–  Imaginaţia ta, iubito, este ca un pârâu limpede
ce vrea să treacă şi prin pietre.
Una din pietre sunt eu, cântecul eşti tu!

 

 Dincolo de vânt nu este niciun vânt,
 dincolo de  cântec nu este niciun cântec, 
 dincolo de vis nu este niciun vis,
 dincolo de spaţiu nu este niciun spaţiu,
 spaţiul, chiar dacă de necucerit, 
 uneori e vântul, uneori e cântecul, 
 uneori e visul în care păşim nedumeriţi.   

 

 Simţi cum punctele îngreunează spaţiile dintre noi? 
 Cândva, un punct înnegrit te-ndurera atât de mult.
 Măreşte la infinit punctul acela
 şi vei vedea ce înseamnă – un punct abisal -,
 un punct legat de un altul, construit în spirala 
 când ascendentă, când descendentă. 

 

 Nu cred în punctul tău implantat 
 la hotarul tăcerii, chiar dacă nu dispare.
 Nu cred în acel punct fără întoarcere,
 după fiecare punct urmează noi şi noi întinderi.
 Nu cred în natura moartă a tabloului privit împreună,
 nu cred în norii întunecaţi purtaţi de furtuni trecătoare,
 nu cred în penitenţa impusă.
 Aurorele nu obosesc în puncte de suspensie,
 ascund gânduri şi preced dialoguri.

 

 – Vreau să mă opun şuvoiului răcoros şi puternic,
am mereu un vis în care
cuvintele tale se contopesc cu el.
 Dincolo de fulgerele ploii ai revenit, 

 îţi aminteşti cum mi-ai prins mâna în ploaie?
 Zâmbetele nu se pierd stinse în noapte,
 visele sparte suspină agăţate, încă, de firele de păianjen
din oaza deşertului de nisip al patului tău.

 

 – O oră ţi-ar fi inversat polii definitiv,
nu te-ai mai fi întors pe acelaşi drum.
Deschide uşa cu piciorul
şi caută acolo cheia strigătului tău,
aştept tulburarea apelor
spre vindecarea inimii mele!
 Dansează cu viaţa, iubitule! 

 Cred în câmpia infinită din noi, 
 în fiecare petală depusă fundaţiei construite
 şi-n zborul nemărginit spre aştri.  
 Am nevoie de clipele care vin 
 şi trec prin noi din clepsidra veşniciei,
 de muzica ce lasă să curgă timpul
 în inimile noastre,
 ca un foc ascuns în exilul unui destin,
 răscolind tot universul,
 de pierderea mâinilor noastre 
 ce-alunecă liber în briză şi culoare,
 de fascicolul sărutului 
 ce trece prin lumina stelelor, 
 de interludiul parcurs de ceaţa
 ce-adună praful nopţii, 
 lăsând, în urmă,
 o dâră a tăcerii şi melancoliei. 

 

 – Dacă tu eşti Cerul, atunci
mâna mea e întinsă spre lumina din tine!
 Când Totul se oglindeşte într-un punct,

 acel punct se revarsă în Totul.
 De tine, de mine, de noi, am nevoie…

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: