Bun venit în debut, Teodora Coloja!

de poet Marin BEȘCUCĂ – consilier al Editurii Aureo

Cinstite Cititorule,

Am bucuria a vă aduce un debut şi pentru mine, a-mi fi alături de un poet care prinde pofta cărţii ce să-i presare numele-n copertă este un act de o profundă dăruire. Nu este musai să te ştii cu cel ce încearcă, dar este musai să-i sorbi fiece vocabulă, să-i prinzi trăirile-n propria simţire. Teodora Coloja intră cu putere în debut, din chiar titlul ales, Portret de autor, iar personal am avut o tresărire încă din atinsul cărţii de lucru. Am stăpânit în mine orice pornire şi am convenit, din mine, că un act de curaj trebuie atent detaliat. Botezătorul striga-n gura mare contemporanilor săi să ia sama la securea înfiptă în rădăcina pomului, iar eu am făcut din asta un important reper al vieţii mele, dar şi al activităţii poetice şi de editură.

Am apreciat din start curajul Teodorei Coloja şi vreau să aduc acum câteva însemnări care să deschidă gustul lecturii. Portret de autor pleacă la drum cu un poem denumit „Sunt rugă”, din care se proiectează conceptul poetic al cărţii. Şi Teodora pleacă „în vers duios ce-ţi cântă-n taină”, accentuează apoi prin „Ruga-mi spune cine sunt” şi ni se dezvăluie de „inimă curăţată-n plâns” şi nu doar atât; conceptul poetic prinde religiozitate prin „Sunt eu, dalbă mănăstire”, deci iată cât de multă curăţie în simţirea proprie, versul ridicând piscul accepţiei. Ne-ntoarce-n firescul omenesc prin „Coala albă de hârtie”, dar cu câtă uşurinţă saltă metafora prin „Face timpul să oprească în tăcere” şi să nu vă întrebaţi de ce, oricum, pentru că poeta ce dintr-un nevăzut prezent diapazon cere „să sfărâm / Lacrima din negru gând”, de unde ni se prelinge, pur şi simplu, prin „Şoptite sunt lacrimi de vânt”, din care, cu curaj de neoprit, „Eu sunt candelă în noapte” şi, ca să ne fie şi mai clară intenţia, „Sălăşluind în mine”!

Pe Om, Teodora îl descoperă „mântuind suflet”, apoi, o vedem cum din „Viaţa mea pustie” transcende-n „Vie Liturghie-n dimineaţă” şi o face „Strivind durerea” peste „Piatra inimii din pământ”. Poeta ne-o spune clar că se simte „Venită din lacrimă”, dar „Încununată de iubire / Stând inimii legământ”. Preocupările faţă de propriul eu le determină o anumită cutezanţă, noţiune pe care o vom folosi destul de des, spre a reliefa o stare predominantă a poetei şi anume, totul prin raportarea la eu. Deci nu vreau să simt egocentrismul, cât această raportare aproape predilectă, iată, poezia Sunt eu, copilul venit pe lume cu un mesaj pe care poeta şi-l pune vederii, copilul deci „Ce aduc pe palmă timpul” şi cum să se poată face mai seducătoare continuarea metaforei decât prin „Inimă într-o candelă fină” sau „Iubire simţitoare-n har” sau „Lacrimă spălând în taină”.

Cu siguranţă, poeta Teodora Coloja este un „Om cu teamă / Lăcrimând sfios din geană / La tine pe palmă”, încercându-se pe sine prin „Suflet muiat în mântuire” şi, ca preocupare, să aducă-n versu-i „Linii din nemuriri” prin „Val de mare-n spume”. Poeta,-n „Renasc”, se ştie din „Mamă din vale de plânset” şi ne spune cum îşi doreşte să „Rămân ceea ce sunt” . . . „Lacrima ce cade în pământ” şi „Lacrimă din doina-n vânt”, ba chiar „Cântul pietrei cu mândră glăsuire” şi, prin „Gândul tău în caier”, face iarăşi pasul de „candelă-n noapte”, luminând „Iubirea omului ce cuvântă / Stând în dragoste pe mână / Mântuind inimă plăpândă”, poeticul căpătând accente deosebite prin „Murmur de izvor”.

Sunt eu, poeta „Sfiosului râzând din poezie”; sunt eu, „Lumina-n cânt de suflet”; sunt eu, „Inima ce-n tine plouă” sau, în „Sunt urma paşilor tăi”, poeta vine „Tremurând în prag de casă” de unde-n strigăt cheamă: „Sunt chipul tău din noapte”. „Mângâind gând”, eu, ce-am dezvelit „Timp grăbit în clipă” pentru ca, mai apoi, să izbucnească dinlăuntrul său: „Mântuie-mă în amor” sau „Sunt fiinţa care / Din întâmplare / Am furat cu-o sărutare / Inima din pieptul tău” . . . Uau, ţi-ai spune, ascultându-ţi încordul lecturii, ca apoi să te reverşi prin „rugă către Dumnezeu”. Sunt eu, continuă poeta, „Plină de-al tău amor”, după care, ce să vezi, conştiinţa timpului ce-l trăieşte prinde scânteie, Teodora Coloja simţind „durerea acestui veac” şi ea este „copila / Ce-aduc armonia / Versului cu simfonia”; eu sunt, zice, „Floare-n cânt şi poezie” sau „Ploaie-n om mângâiat”, „Slovă scrisă-n tainic vers”, „Rugă sunt”, „Chipul tău lăcrimând” peste „Noapte în vis şoptit”, unde caută „Identitatea neamului din cânt”, iar pentru că simt cum trebuie, iată o strofă, să zicem, chiar pornind de la un vers, „Mângâind firav cuvânt”, deci: „Sunt ram ce plâng / Jalea sufletului din mormânt / Cu rugă spusă din pământ / Cresc floare-n ochi de suflet / Pe filă de cuvânt” şi, mai departe, în „Sunt ceea ce sunt (4)”, poeta caută „Istorie reînviată-n gând” prin „Sânge ce ne baţi în vine / Identitatea unui neam” şi din nou cutezanţă: „De pe fruntea ţării . . . / Palma să şteargă suspine, / Străbunii cheamă din glie / Glas duios de ciocârlie, / Mândra badei în port cu ie”. Şi pentru că nu-mi voi să închei abrupt, iată ce construcţie în „Sunt eu (9): „Suflet plăpând, bătând în geam / Ploaia ochilor stinşi / În cărbunii neaprinşi / Din candela ce pâlpâie / Aripă iubirii când fâlfâie”.

Poeta-şi vine-n liră peste noi, voindu-ni-se liră în sine, iar noi ne vrem să v-o pretindem de inflexiune în abordările Dumneavoastră, lectura imprimând o stare de apropiere, trup-minte-simţire. Totul se circumscrie eului propriu, poeta Teodora Coloja încercând o autodeterminare în relaţia sa cu Dumnezeu, spre care se raportează cu curajul unuia ce-şi cravaşează-n bună ştiinţă, dar şi în bună cunoaştere, sufletul pe Cărarea pe care, nu-i aşa, toţi ne-o dorim. Sunt ochi de umbră! . . . aflaţi dinspre mine fără să mă atingeţi, primiţi-mi versul într-o primenire pe care v-o ofer prin Portret de autor!

Iar noi din Aureo spunem un bun venit în debut, Teodora Coloja!