PAUL ANTONIU: despre poezie, muzică și teatru cu Vasile Radu GHENCEANU (I)

de PAUL Antoniu

V.R Ghenceanu și Paul Antoniu ascultând „Anotimpurile” de Antonio Vivaldi

Partea I

(Paul Antoniu de vorbă cu V.R. Ghenceanu)

Discuția dintre noi, pe temele enunțate, a avut loc în două reprize, în două zile apropiate, după cum am descoperit pe caseta audio din fonoteca personală. Nu e menționată și data imprimării, fapt ce nu e chiar atât de important, pentru simplul motiv că temele dezbătute atunci sunt și azi la fel de actuale.

V.R. Gh: Un dialog cu un bun prieten ca tine, Paul Antoniu, pe temele deja enunțate, poate stârni un interes special în rândurile spectatorilor voștri devotați. Să pornim deci, schimbul nostru de idei și gânduri. Așadar, stimate prietene, vremea a trecut. Au trecut câțiva ani de când slujești cu credință scena băimăreană ca actor, desigur. Nu e încă momentul unui bilanț. Și totuși…

P.A: Reportofonul acesta care e deschis între noi îmi dă emoții, pentru că nu sunt obișnuit să vorbesc la microfon. Pe scenă e cu totul altfel…

V.R. Gh: Vorbește fără teamă, căci microfonul e încorporat și nu se vede.

P.A: Ca să fiu scurt, pot spune că pe scena băimăreană, am avut multe bucurii. Mai cu seamă acelea de-a lucra cu mari regizori, chiar dacă n-am avut întotdeauna parte de rolurile cele mai importante în regia lor. De exemplu, în spectacolul cu piesa „Somnul rațiunii” a dramaturgului spaniol, Allejandro B. Vallejo. în regia marelui Liviu Ciulei eu n-am jucat, dar am fost prezent la absolut toate repetițiile, începând cu prima lectură, mereu având la mine un carnet de notițe în care-mi notam toate indicațiile regizorale, adevărate lecții de TEATRU cu majuscule. Până și-n pauze, pe la cabine și pe coridoare îmi notam fiecare cuvănt-lecție rostit de către marele maestru. Una peste alta, însă, îmi place să cred că totuși spectatori mă consideră a fi și eu bun de băgat în seamă, serios și un bun profesionist.

V.R. Gh: Dar chiar și un serios animator al teatrului de amatori. Când fac această remarcă mă gândesc, în primul rând, la cele trei mari premii pe țară cu trupele din Tg. Lăpuș, Cicârlău (din iulie 2011 sunt Cetățean de Onoare – P.A.), Borșa, toate trei cu piesa „La o piatră de hotar” de I.D. Sârbu, iar la Tg. Lăpuș a-i înființat Teatrul Popular „Zaharia Bârsan”, cu spectacolul „Se face ziuă”, autor… Zaharia Bârsan, primul director al Teatrului Național din Cluj.

P.A: Mulțumesc frumos, Radule, pentru toate cele reamintite, evenimente foarte importante din viața mea.

V.R. Gh: Mi-a făcut mare plăcere să ni le reamintim și pentru că am colaborat cu tine la unele dintre ele. Eu, însă, aș reveni la întrebarea de dinainte: ești sigur că pe parcursul stagiunilor ți-ai fericit mereu publicul care te-a văzut pe scenă?

P.A: Eu cred că bucuriile celor care, stagiuni la rând, m-au văzut în spectacole, au fost, cu siguranță, și ale mele. E vorba cam de patru roluri, în medie, pe stagiune ceea ce ar însemna. în 25 de stagiuni la Teatrul Municipal, peste o sută de roluri mari și mici. Am dus și tava, cum se spune în teatru, dar am jucat și roluri importante de care îmi aduc aminte cu mari emoții; nu cred că e cazul să le numesc aici pentru că… ori pe toate, ori pe nici unul. Așa căăă…

V.R. Gh: Văd că tot modest ai rămas precum de știu deși, în lumea voastră, nu se practică un asemenea sport. Însă vreme de 25 de ani, cu mari emoții și dăruire jertfelnică, te-ai mistuit pe această scenă, spre marea bucurie a celor care te-au aplaudat, nu odată ridicându-se în picioare. Eu cred că acest teatru, prin ani, a evoluat (sau nu?)… cum oare!?

P.A: Teatrul nostru, pe parcursul vremii, a avut și momente de glorie , dar și de eclipsă. Toate aceste stări le-am trăit fiind mereu loial instituției, bucurându-mă sau suferind, după caz, mereu alături de ea. Azi teatrul nostru parcurge o perioadă dificilă (cca. 1993 – P.A.). E vorba de o criză de public, probabil și din cauza televiziunii care mai nou oferă tot mai multe programe, prea pe placul unor spectatori deviați rău de tot de pe un drum al frumuseții autentice și mai cu seamă a unei culturi onorante. Maneliștii sunt pe creastă de val, iar prostimea le cântă-n strună de pe margine sau de-acasă din fotoliu. Mai mare rușinea ! Pe lângă acest motiv rușinos ar mai fi vreo zece numai, dar și faptul că suntem foarte puțini actori, față de cei 30-35 câți eram în urmă cu nu mulți ani, fiind foarte greu, deci, să faci o politică repertorială după cum am dori noi și spectatorii iubitori de un fenomen teatral de-o calitate excepțională. Nu avem nici un regizor stabil, doar al nostru, ci numai colaboratori împrumutați de pe la alte teatre. Nerăbdători îi așteptăm și pe tinerii absolvenți care să mai întinerească trupa.

V.R. Gh: Să rezulte, deci, că instituția în condițiile enunțate de către tine, ar putea sensibiliza mai mult publicul?!

P.A. Chiar deunezi am propus să venim în întâmpinarea publicului tânăr, susținând recitaluri de poezie, prin școli.

V.R. Gh : Știu că ești un iubitor de poezie și că ai prezentat recitaluri importante…

P.A. Așa este, iubesc mult poezia. Consider însă că am prezentat cam prea puține recitaluri. Dar dacă cineva mi-ar solicita, în trei zile aș putea pregăti un recital de două ore, pe care să-l prezint oriunde. Se pare, însă, că lumea de azi e prea grăbită pentru așa ceva.

V.R. Gh : Și totuși înaintea acestui dialog îmi vorbeai de două recitaluri mai deosebite.

P.A: E vorba despre un recital arghezian de la Tg. Cărbunești, în mai 1993, la aniversarea marelui poet, un recital care s-a bucurat de un remarcabil succes, acolo la casa poetului. Atunci și acolo, Marele Premiu Tudor Arghezi, i s-a acordat prietenului maramureșean, Ioan Dragoș. În urbea noastră sunt mulți elevi foarte sensibili la poezie datorită, desigur, unor profesori care le-a cultivat de la catedră o mare pasiune pentru marii noștri poeți și operele lor. În mod special îi amintesc, cu reverență, pe Maria Pirău (Colegiul Mihai Eminescu) și Valeriu Oros ( Colegiul Emil Racoviță ) cu care am colaborat, și nu odată. Am recitat pe rând fiecare, elevii lor ținându-ne isonul, aplaudându-ne reciproc, cu mare însuflețire. Elevii acestor dascăli emeriți, sunt singurii din liceele băimărene, care, la ora actuală, au abonamente la Teatru. Din parte-mi, tuturora, un sincer VIVAT!

V.R Gh: Melomanule Paul Antoniu, noi împreună, am ascultat, de-a lungul anilor, multă muzică acasă la tine, cu întreaga ta familie. M-ai convins că ești un meloman sadea. Și acum te-ntreb: cam cât de mare ți-e fonoteca, numeric vorbind?

P.A: Nu știu cam câte discuri și casete am în fonotecă, dar știu ce-mi lipsește și îmi doresc: integrala simfoniilor beethoveniene cu celebrul H. von Karajan la pupitrul dirijoral, jazz clasic în interpretarea unor soliști celebri (Aura Urziceanu, țigancă din Ferentari, eleva preferată a marelui pianist și compozitor de jazz, Duke Ellington, cel care a acompaniat-o în concertul ei de debut din Washington, prima melodie din concert fiind o transcriere pentru jazz a Rapsodiei a I-a de G. Enescu, concert transmis după miezul nopții, (ora Bucureștiului) la Radio Vocea Americii – 1958. Un adevărat triumf pentru elevă și celebrul ei dascăl. Mai am pe discuri și o bună parte din Tezaurul nostru folcloric, o aprigă și statornică dorință pentru care, sper că nu-i vremea pierdută, și câte or mai fi, destul de multe dorite și așteptate cu nerăbdare. Cu muzica ușoară preferată, stau ceva mai binișor. Îmi mai doresc neapărat (printre multe altele, zic eu fostul figurant, în patru stagiuni de pomină, la Opera din Cluj ) capodopera „CARMEN” de G. Bizet, neapărat, și numai cu celebra Maria CALLAS, în rolul titular. (acum o am pe raftul de aur din fonoteca personală P.A.).

V.R. Gh : Dar ca actor, ce-ți dorești la această vârstă?

P.A: Să-mi sensibilizez semenii pentru noi și osteneala noastră. Eu, de multe ori mergând pe stradă recit, șoptit desigur, versuri din poemele ce le am în pregătire. Nu odată mi s-a-ntîmplat să mă roage un trecător, care-mi venea din față, să zic mai tare ce-am vrut să-i spun. I-am zis un vers după care persoana m-a privit ciudat două secunde, apoi mirat a plecat din fața mea făcându-și cruce.

V.R. Gh: Ciudată și, totodată, frumoasă întâmplare. Ce ai dori să te mai întreb, acum la finalul dialogului nostru? (Urmează partea a II-a; P.A.).

P.A : Întrebări ar mai fi, dar mă tem că nu voi ști să-ți răspund la toate.

V.R. Gh: Îmi stă pe limbă o întrebare cam… brutală: Te crezi un actor genial???

P.A: Precum toți colegii mei, și eu mă consider un… genial. Dar ce folos că nu ne crede nimeni.

V.R. Gh: Și totuși…

P.A: Și totuși, după mine. un potrivit final ar fi acesta: „Mai suna-vei dulce corn / Pentru mine vreodată?” ( Mihai Eminescu )

V.R. Gh: „În rest e tăcere!”  (Hamlet)

(va urma)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: